„Voiam în felul acesta să sfidez regimul comunist“
de Mihai VICOL, corespondent |10.11.2006|

Interviu cu dl SEVERIN STRATU, opozant al regimului ceauşist
Cu prilejul lansării volumului „Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional” de Ioan Scurtu, la Universitatea suceveană şi la CN „Ştefan cel Mare” din Suceava, s-au reunit şi câţiva dintre revoluţionarii de la Suceava. În acest context, am consemnat dialogul ce urmează. Cine este Severin Stratu? Unul dintre milioanele de români care nu putea să mai suporte regimul de opresiune ceauşist. Nu i-a fost niciodată teamă de a se afla în faţa celor mai puţini curajoşi, asumându-şi riscurile de a-i strânge în jurul său. La început a fost sigur că există urechi şi ochi pretutindeni. Nu putea să aibă încredere decât în el. Ceea ce a făcut el nu stă la îndemâna dizidenţilor de profesie. A fost un anonim care şi-a făcut cunoscută opoziţia prin curajul de care a dat dovadă. As-tăzi îşi duce existenţa ca orice român încercat de greutăţile vieţii de tranziţie şi nu cere nimic mai mult decât ca fiecare român să o ducă mai bine. De profesie este electromecanic şi a rămas acelaşi „muncitor cu mâinile” cum l-a prins revoluţia, al cărei rol în Suceava a fost hotărâtor în a schimba sistemul. Curajul său este de admirat. Dar el este prea modest pentru a-şi striga meritele şi ne facem datoria de a-l arăta lumii aşa cum este el.
– Care a fost motivul opoziţiei dv faţă de regimul de tristă amintire?
– În primul rând ura nemărginită împotriva fostului dictator Nicolae Ceauşescu. Cunosc că opiniile sunt împărţite, dar personal consider că un astfel de conducător a făcut de ruşine naţia română şi, fără exagerare, implicaţiile atitudinii lui, modul cum a condus ţara, nu numai că au avut un efect dezastruos a-tunci, dar, în mod sigur, ne marchează pe termen lung. Generaţii întregi au rămas marcate. Chiar generaţia mea consider că este infirmă din acest motiv.
– După câte am aflat, aţi făcut o dezidenţă „subterană” în judeţul Suceava, împrăş-tiind manifeste anticeauşiste chiar în ziua deschiderii Con-gresului al XIV-lea, de la mij-locul lunii noiembrie a anului 1989. Aţi făcut-o conştient sau sub impulsul idealismului?
– Da, este adevărat, stând lipit cu urechea ani de zile de postul de radio „Europa libe-ră” (printre purici şi bruiaje), am înţeles mesajul lumii libere, unde democraţia a fost şi este un lucru firesc şi de unde acei oameni ne priveau ca pe o naţiune bolnavă, care se scufunda în întuneric, şi la propriu, şi la figurat. Ceea ce am făcut am făcut din proprie conştiinţă, ca pe un lucru firesc. Lumea în jur se mişca, popoare şi naţii ieşeau de sub talpa regimurilor dictatoriale comuniste. Astfel am luat ho-tărârea să tipăresc aceste ma-nifeste, să fac acest lucru soli-tar, deoarece regimul a instau-rat atâta teroare şi teamă încât nu aveai încredere nici în pereţi. Deci, am făcut singur acest lucru, asumându-mi riscurile inerente acelei peri-oade. Mărturisesc că mi-a fost teamă să nu fiu prins, pentru că voiam să duc acţiunea până la capăt. Nu intuiam la acea vreme că evenimentele vor lua o turnură atât de rapidă, care să ducă la căderea regimului Ceauşescu.
– Aţi aruncat manifestele sub acoperirea întunericului?
– Da! Era o dimineaţă de noiembrie friguroasă, când la Bucureşti urma să înceapă Congresul PCR, când mai- marii Partidului trâmbiţau din timp: „Ceauşescu reales, la al XIV-lea Congres!”. Atunci, în noaptea aceea, am tipărit 1500 de fluturaşi pe care scria un lucru înspăimântător şi înfri-coşător: „Jos Ceauşescu!”. La cinci dimineaţa le-am aruncat în parcul ARENI sub nasul Miliţiei şi al Securităţii, care erau la doi paşi, şi în calea studenţilor, cărora voiam să le arăt că se poate. Bineînţeles că ele au fost văzute de primii trecători până ce organele de represiune, cu pielea de găină pe ei, le-au „aspirat”. Prin-zând curaj de la această acţiu-ne, în ziua de 12 decembrie, tot dimineaţa la ora cinci, pentru că drumul meu spre serviciu mi l-am făcut prin zonă intenţionat, am „tipărit” o a doua „ediţie” DE MANI-FESTE, de data aceasta cu tex-tul „Jos dictatura Ceauşes-cu!”, şi le-am împrăştiat în acea zi de decembrie aproxi-mativ în aceeaşi zonă. Voiam cumva ca în felul acesta să sfidez regimul şi autorităţile comuniste, care fuseseră puse pe jar de la prima acţiune. Din această a doua „producţie”, în ziua de 22 decembrie, dimi-neaţa, am împrăştiat în zona centrală manifestele, ca în felul acesta să impulsionez oa-menii să luăm cu asalt clădi-rea judeţenei de partid. Măr-turisesc că în acest sediu al puterii am pătruns primul, prin intrarea B, iar tinerii care m-au urmat au pătruns fără teamă în biroul fostului prim- secretar, pe care l-am reţinut şi l-am pus la colţ şi la pro-priu, şi la figurat. Apoi eveni-mentele şi-au urmat cursul tumultuos al acelor ore, având ca autori oameni care pe drept cuvânt se pot numi revoluţio-nari, remarcaţi prin fapte deo-sebite, exact cum spune legea actuală, oameni care au acţio-nat la unison ca în multe locuri din ţară, ocupând acest sediu al puterii, păzindu-l şi apărându-l. Mai apoi au venit alţi oameni, care au văzut re-voluţia la televizor în izmene şi papuci, şi ne-au furat pe drept cuvânt revoluţia. Este cert că au fost şi atunci, şi vor rămâne oportunişti.
– Privind peste acele eve-nimente, cum vedeţi situaţia existentă în România?
– În primul rând vreau să vă spun, uitându-mă peste ace-le timpuri, că îmi pare rău că nu am fost mai curajos, poate mai incisiv, şi chiar îmi pare rău că nu am fost mai mulţi. Vedeţi, peste evenimente se aşterne uitarea, se decantează istoria, istorici (meseriaşi în domeniu) scriu cărţi, mai ade-vărate, unele mai puţin ade-vărate, unele mai tăioase, altele mai dulci, cu persona-jele care oarecum au luat parte la evenimente. Unii primesc titluri şi drepturi, iar alţii sunt ignoraţi şi chiar persiflaţi de putere. Cel puţin pe plan local un primar sau altul, un prefect sau altul întreabă: „Bă, un-de a fost revoluţie la Sucea-va?!”. Dar vă spun cu certi-tudine că aşa cum am acţionat eu şi mai apoi grupul de oa-meni pe care l-am mobilizat, parte din ei formează o Aso-ciaţie de revoluţionari în Suceava (circa treizeci de per-soane), AU FOST acţiuni, eve-nimente şi fapte care, conform, legilor actuale, ne pot da cu prisosinţă şi binemeri-tat titlul de „EROI AI REVO-LUŢIEI REMARCAŢI PRIN FAPTE DEOSEBITE”. Au exis-tat situaţii de mare risc care, puse în contextul eveni-mentelor de atunci, pot fi per-cepute într-adevăr ca lucruri excepţionale şi, spre lauda lor, oamenii care le-au înfăp-tuit merită să fie luaţi în consi-deraţie.
Interviu consemnat de MIHAI VICOL