Între ciumǎ şi holerǎ

Cu câteva zile în urmǎ, la Bruxelles, domnul José Manuel Barosso, Preşedintele Comisiei Europene, şi-a exprimat pǎrerea cǎ ţǎrile recent aderate la UE (traduc) “trebue sǎ demonstreze cǎ sunt hotǎrâte sǎ progreseze şi să continue realizarea reformelor politice şi economice, care sunt determinante pentru viitorul lor şi al Uniunii Europene per global." O pǎrere plinǎ de optimism dar cu şanse de reuşitǎ îndoielnice. Sǎ vedem de ce ?

În ziua de 19 mai, cotidianul de mare tiraj “Süddeutsche Zeitung” din Germania a publicat un articol intitulat (traduc): “Românii au de ales între ciumǎ şi holerǎ.” Cam durǎ aceastǎ comparaţie, totuşi nu prea departe de adevǎr. Repunerea în funcţie a preşedintelui Bǎsescu a avut ca rezultat în primul rând continuarea certurilor meschine şi a diferenţelor în mai toate sectoarele politice şi economice. Pe plan internaţional tot acest spectacol a început sǎ devinǎ de a dreptul ridicol reliefând totala lipsǎ de rǎspundere şi seriozitate a celor din conducerea ţǎrii. Dacǎ pe plan politic ei au produs doar ilaritate şi uneori chiar batjocurǎ, - pe plan economic pierderile Statului Român sunt imense. Din calcule recente reiese cǎ economia româneascǎ suferǎ pierderi între 20 şi 23 milioane de dolari pe zi. Şi aceasta nu prin corupţie, obişnuitele matrapazlâcuri, furturi şi înşelǎtorii de tot soiul, ci doar prin inactivitate, diletantism, lipsǎ de organizare şi nepǎsare pe mai toate treptele ierarhiei sociale. Cât despre actuala coruptie şi reţelele mafiote am recitit întâmplǎtor zilele trecute un articol publicat cu cîţiva ani în urmă în presa româneascǎ. Era vorba acolo de România interbelică şi mi-au rămas în minte cîteva rînduri; citez:

"Miniştrii veneau din elita societăţii româneşti, iar populaţia era harnică şi cumpătată. Salariile erau mari şi corupţia foarte redusă. Se muncea mult şi se fura puţin." (Sfîrşitul citatului).

Cred că aici se ascunde secretul, de ce corupţia în România a luat o amploare ameţitoare în zilele noastre: salariile sunt extrem de mici, se munceşte puţin şi se fură mult ! Nu se cautǎ îmbogǎţirea prin eforturi sporite, o producţie bine organizatǎ cu un randament maxim calitativ şi cantitativ, ci doar prin pricopsealǎ ordinarǎ, rezultatǎ din furturi, înşelǎtorii, abuzuri şi trafic de influenţǎ. De faptul cǎ mulţi factori de decizii şi alţi demnitari nu posedǎ o educaţie civicǎ corespunzǎtoare funcţiilor lor, adicǎ cei şapte ani de acasǎ, nici nu mai vorbim. Deci o situaţie exact contrarie celei din România civilizată de odinioară.

Departe de a căuta scuze pentru fenomenul în sine, trebue totuşi să analizăm cauzele şi sursa de unde provine această runşinoasă dezvoltare a lucrurilor. Argumentul, cum că mai peste tot în lume ar exista corupţie, este parţial valabil. Nu numai în ţările Americii Latine, unde corupţia a devenit o componentă naturală a vieţii publice şi chiar un fundament al economiei cotidiene, dar şi în ţările Europei Occidentale se observă din ce în ce mai multă corupţie pe toate planurile. În Germania, de exemplu, s-a produs acum cîţiva ani scandalul "valizelor negre", care a inclus cele mai înalte cercuri ale Uniunii Creştin-Democrate şi chiar cadre din conducerea de atunci a statului german. Recent, tot în Germania, un scandal similar cu implicarea unor personalitǎţi din conducrea landului Saxonia încǎ nu s-a elucidat în detaliu. Diferenţa, însǎ, care se iveşte în acest context este doar proporţia, răspîndirea şi frecvenţa cu care se produc asemenea scenarii. România fiind periclitată să ocupe un loc de frunte, cel puţin în Europa, dacă nu chiar în întreaga lume. Pe cînd în Occident mai mult funcţionarii din domeniul public sau statal sunt susceptibili la mită sub diverse forme, în România aproape toate sectoarele economiei sunt afectate de acest flagel ruşinos. Pentru a aprofunda însă acest subiect , trebue sa intrăm în detalii. Motivele sunt în general doar două: Pe de-o parte sărăcia, iar pe de altă parte lăcomia de a se înfrupta cît mai abundent într-un timp cît mai scurt. Ponderea o găsim în orice caz la capitolul sărăcie. De multe ori însă, nu e numai sărăcia, e chiar disperarea de a-şi asigura strictul necesar pentru întreţinerea familiei. Sigur că de multe ori şi tentaţia sau biblica ispită contribue în mod substanţial la luarea de mită. Asemenea cazuri apar în multe alte domenii dar nu sunt nicidecum aplicabile la cei în principiu corupţi, care vor să se îmbogăţească în mod fraudulos pe spinarea colectivităţii. Corupţia premeditată şi bine planificată în mod strategic, cu repercursiuni considerabile pentru economia naţională este un capitol cu totul diferit, a cărei motivaţie şi bază de plecare nu poate fi comparată cu vameşul, care în schimbul unui pachet de ţigǎri strǎine trece cu vederea cele douǎ sticle de coniac în plus. Combaterea acestei racile, însă, prin poliţie, parchet şi justiţie, cu aceiaşi funcţionari prost plătiţi şi supuşi tentaţiei de a-şi completa leafa în mod ilicit, nu poate da roade şi nici nu are vreo perspectivă pe viitor. Nemaivorbind de crima organizată cu ierarhiile ei bine consolidate, sprijinite pe vechile cadre şi relaţii până în cele mai înalte cercuri ale oligarhiei actuale. Infiltrarea din ce în ce mai dinamică a unor elemente provenite în special din Orientul apropiat şi cel îndepărtat, dar şi din alte părţi ale lumii, cu caracter mafiot, constitue un factor extrem de periculos, chiar şi pentru cercurile politice superioare, care la un moment dat, vrînd nevrînd, vor juca după fluierul acestor bandiţi bine organizaţi. Ţigareta II, crahurile bancare, IMGB, Iaşi, Reşiţa şi alte matrapazlăcuri de tot felul sunt mostre concludente pentru această subminare a siguranţei economice naţionale. Deci, tendinţa de a combate corupţia prin mijloace represive cu un aparat statal demn de compătimire, va rămâne o iluzie puerilă, fără nici o perspectivă de succes real.

Un fenomen colateral corupţiei este aşa zisa spălare de bani, căreia în România nu i s-a acordat pînă acum prea mare atenţie. Băncile româneşti, flămânde după devize Vest, nu observă sau nu vor să observe transferurile de bani, fără nici o motivaţie comercială, bursieră sau cu alt temei economic bine definit, înlesnind astfel transferul unor sume importante din surse lugubre în afaceri la fel de dubioase. Uneori aceşti bani sunt chiar investiţi în anumite "proiecte de privatizare", despre care se ştie că nu sunt profitabile, dar din care, după cîtva timp şi cu pierderi relativ mici, pot fi reexportaţi sub titlu de cîştig, realizat din afaceri legale. Şi iată cum banii izvorîţi din droguri, şantaje, escrocherii şi evaziuni fiscale, ajung curaţi şi limpeziţi în circuitul monetar oficial, fiind chipurile, corect justificaţi.

Singura alternativă la această situaţie ar fi ridicarea nivelului economic, în special al industriei exportatoare de bunuri tehnice şi mǎrfuri finite, alături de prestarea de servicii pe plan internaţional. Pentru aceasta însă, România, nedispunând de resursele financiare necesare şi know-how-ul corespunzător, nu a reuşit sǎ atragǎ capital străin masiv, de ordinul miliardelor sau chiar a zecilor de miliarde de dolari, fără de care orice progres este absolut exclus. Speranţele deşarte în sprijinul Uniunii Europene, condiţionat de mǎsuri greu de îndeplinit în România, sunt totalmente iluzorii. Intrarea ţărilor sărace în U.E. reduce în mod substanţial nivelul de sprijin economico-financiar a acesteia pentru noii veniţi. În plus trebue atrasă atenţia opiniei publice şi a factorilor de decizie din România, că U.E. nu este doar un donator generos de fonduri de tot felul, ci şi un for tutelar foarte aspru, în special pentru sectorul agrar, care va impune o serie de măsuri neconvenabile şi chiar foarte costisitoare pentru economia românească. Naivitatea cu care se tratează acest subiect în România mă surprinde de fiecare dată, cînd un ministru sau altul face declaraţii, din care reiese clar că nu a înţeles fondul lucrurilor şi dedesubturile parteneriatului cu U.E.

Atragerea de parteneri majori, mari miliardari şi concerne mondiale însă, necesită o iscusinţă deosebită, de care România nu a dat dovadă pînă în prezent sub nici o formă. Nemaivorbind de legislaţia confuză, infrastructura total depăşită şi oricum insuficientă, neseriozitatea pe toate planurile şi lipsa de coordonare şi organizare a aparatului administrativ al ţării. Convingeri sau parole de soiul: "O să vedem noi ce facem...", "Merge şi aşa...", "Las' că ştim noi mai bine..." sau: "Îi driblăm noi într-un fel..." nu vor duce la vreun rezulat demn de luat în seamă. Iar fără investiţii masive a unor parteneri financiar potenţi şi serioşi, regresul economic va continua, netezind calea corupţiei şi a exercitării de influenţă a unor organizaţii cu caracter foarte dubios şi dăunător pentru dezvoltarea nivelului de trai al populaţiei din România. Iar speranţa în forţe proprii, surse financiare autohtone sau rezerve ascunse, oferă aceleaşi perspective ca şi aşteptarea de împlinire a promisiunilor diverşilor politicieni occidentali din ultimii 10 ani. La care trebue spus clar, că aceşti demnitari, în timpul vizitelor lor în România, au adăugat mereu în cea de a doua parte a frazei cu promisiuni, diplomatica formulă (simbolic exprimatǎ): "...dacă vă veţi face lecţiile !", ştiindu-se prea bine că România nu dispune de resursele necesare pentru "aşi face lecţiile". Astfel ipocrizia purtîndu-şi hainele de sărbătoare.

Oare fără un progres economic cît de modest, cu salarii adaptate cheltuelilor de zi cu zi ale cetăţenilor, pauperizarea va creşte în continuare, iar discrepanţa dintre diversele grupări şi categorii sociale va contribui şi mai mult la creşterea corupţiei în mai toate sectoarele economiei şi administraţiei de stat. Atîta timp cît lefurile şi pensiile vor fi de tip "Est" iar preţurile şi cheltuelile pentru hrană, energie şi întreţinere vor fi de tip "Vest", treburile nu vor putea evolua spre bine.

În concluzie se poate spune pe scurt: "Cu cît este mai mare sărăcia - cu atît e mai mare şi corupţia !" La care nu mai e nimic de adăugat.

Wilfried H. Lang

Observator economic pentru Europa de Sud-Est