www.comunism.ro/fisiere/cercetatori/oanaionel/oanaionel.htm

Oana Ionel

Urmari ale revoltei muncitoresti de la Brasov

din noiembrie 1987

În urma evenimentelor de la Braşov din 15 noiembrie 1987 au fost cercetate 183 de persoane. Prin Sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 dată de Judecătoria Braşov, 61 de muncitori au fost condamnaţi pentru „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a liniştii publice”, cu pedepse cuprinse între şase luni şi trei ani şi li s-a desfăcut contractul de muncă de la uzinele din Braşov cu art. 130 - indisciplină. Dintre cei condamnaţi, 28 au fost obligaţi la „muncă corecţională, în alte organizaţii socialiste, unde vor desfăşura activităţi productive”, iar restul au fost condamnaţi cu suspendare condiţionată. În general, cei condamnaţi au fost deportaţi în judeţele de origine (33 de persoane), cei din judeţul Braşov (19 persoane) şi alţi nouă în alte judeţe ale ţării, reîncadraţi în muncă şi „daţi în supravegherea colectivelor de muncă pentru a se asigura reeducare”.

Alte 21 de persoane au fost anchetate, dar puse în libertate: cinci elevi (exmatriculaţi, apoi reînmatriculaţi), nouă muncitori (avertizaţi şi reprimiţi la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov), şapte persoane trimise în localităţile de origine.

Articolul nostru este realizat pe baza dosarelor de urmărire informativă ale unor persoane condamnate după evenimentele de la Braşov (în total 40 de dosare). Deşi reflectă punctul de vedere al Securităţii, există totuşi suficiente elemente care să ilustreze suferinţele, privaţiunile de tot felul şi „condiţiile create” la noile locuri de muncă după deportare.

Ordinul generalului – maior Emil Macri (şeful Direcţiei a II-a – contraspionaj economic - din Departamentul Securităţii Statului), transmis telegrafic, în data de 9 decembrie 1987, tuturor judeţelor care „primeau” muncitorii de la Braşov prevedea: luarea măsurilor de asigurare a unui control informativ complex şi permanent asupra persoanelor (din fiecare judeţ) condamnate „pentru actele de huliganism comise în ziua de 15 noiembrie 1987, la Braşov, urmând a fi încadrate în muncă la unităţile nominalizate. Toate datele obţinute privind comportarea la locul de muncă şi eventualele încălcări ale regulilor impuse de situaţia în care se găsesc să fie exploatate cu operativitate prin organele de miliţie competente în materie. Lunar raportaţi şi la Direcţia a II-a informaţiile obţinute şi modul în care au fost exploatate”. Tot telegrafic a fost transmis judeţelor unde au fost încadraţi în muncă cei condamnaţi, un ordin al Inspectoratului judeţean Braşov, Securitate; conform cu ordinul Direcţiei a II-a, „să fie supravegheaţi îndeaproape şi lucraţi cu prioritate, pentru a se preveni şi neutraliza de îndată orice activitate necorespunzătoare desfăşurată de aceştia”. Toate materialele obţinute în timpul supravegherii informative urmau să fie comunicate şi Securităţii din Braşov. Ordinul era transmis de şeful Securităţii Braşov, locotenent-colonelul Claudiu Bucur.

Muncitorii-un subiect clasic al propagandei comuniste

În conformitate cu aceste ordine inspectoratele judeţene de securitate au deschis mape de verificare sau dosare de urmărire informativă. În general, acţiunea de încadrare şi urmărire informativă a început imediat după sosirea la noile locuri de muncă a celor vizaţi (cel mai timpuriu este din 7 decembrie 1987) sau în prima parte a anului 1988 (în cadrul acţiunilor „Braşov” sau „Ecoul” – un dosar deschis abia în mai 1989).

Aşa cum am precizat mai sus, în majoritatea cazurilor, condamnaţii au fost reîncadraţi în muncă în judeţele de origine. Securitatea a procedat în acest fel, fără o cercetare amănunţită a fiecărei situaţii în parte, astfel că o persoană nu avea nici o legătură cu judeţul în care a fost trimis în afara faptului că se născuse acolo în timpul războiului, când părinţii săi fuseseră refugiaţi din Braşov.

MOTIVELE DESCHIDERII DOSARELOR

În marea majoritate a dosarelor motivul pentru care erau deschise acţiunile informative îl constituia participarea la „acte de huliganism”, „acte de dezordine”, „acţiuni turbulente” sau „angrenarea în unele acţiuni duşmănoase” desfăşurate la Braşov în data de 15 noiembrie 1987. Pentru aceste fapte şi conform ordinului D.S.S. „titularii dosarelor” trebuia să fie „lucraţi cu prioritate şi supravegheaţi îndeaproape”.

Există şi dosare din care „scapă” adevăratul motiv al începerii acţiunii informative. Se spunea că cel în cauză era „lucrat informativ” pentru că era „element protestatar, participant la actele de dezordine de la Braşov” şi „suspect de săvârşirea unor acţiuni protestatare” sau, foarte clar, că „la data de 15 noiembrie 1987 ... a participat, alături de alte persoane, la unele acţiuni protestatare, în vederea rezolvării unor solicitări ale personalului muncitor dintr-o secţie a uzinelor «Steagul Roşu» din Braşov”, cel în cauză manifestându-se prin acte de huliganism. Motivele reale sunt consemnate şi în cazul unei persoane cunoscute ca fiind „element protestatar” cu mulţi ani înainte, astfel că ele erau cu atât mai grave: „pe data de 15 noiembrie 1987 acesta a participat la acţiuni protestatare pentru rezolvarea unor revendicări prin organizarea de demonstraţii în locuri publice, cu pancarte”.

Aşadar, în marea majoritate a cazurilor se spune că cei vizaţi au săvârşit „acte de huliganism”, sintagmă preluată din Sentinţă şi din instrucţiunile Direcţiei a II-a sau, simplu, „au participat la evenimentele petrecute la Braşov la 15 noiembrie 1987”. Nu se accepta ideea existenţei unor acţiuni protestatare pentru că în România acelor ani, muncitorii mai ales nu aveau pentru ce să protesteze.

La 23 decembrie 1987 Judecătoria Braşov a trimis adrese la noile locuri de muncă ale celor condamnaţi, în care se preciza: „Vă rugăm ca în termenul de încadrare [perioada de muncă forţată –n. n.] care se compune din durata pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp de doi ani, persoana condamnatului să fie în atenţia dvs., urmărind activitatea desfăşurată de acesta pentru a preîntâmpina săvârşirea altor infracţiuni”.

În general, la noile locuri de muncă au fost încadraţi în concordanţă cu pregătirea profesională: „În funcţie de pregătirea profesională şi cu respectarea regulilor privind angajarea personalului muncitor, cu sprijinul organelor locale de partid şi conducerilor unităţilor socialiste s-a acţionat pentru plasarea acestora în locuri care să asigure atât condiţii de muncă, cât şi un control riguros asupra conduitei lor. Împreună cu factorii de decizie din întreprinderile stabilite s-a luat şi măsura de conspirare a locului de unde provin şi al circumstanţelor în care au sosit, în condiţiile în care era cunoscut faptul că nu se fac noi angajări. Totodată, pe lângă elementele în cauză s-a acţionat pentru asigurarea unui control informativ complex şi permanent”.

Au existat şi excepţii: un condamnat fusese formator-turnător la secţia 620 a Întreprinderii Autocamioane Braşov, iar în comuna natală a lucrat la CAP la moara de tocat furaje, apoi i s-a dat în grijă o turmă de oi.

Brasov-1987, sala din Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, Sighetu-Marmatiei

Persoanele condamnate erau încredinţate (date în supraveghere) noului colectiv de muncă de către organele de miliţie pentru a se asigura reeducarea lor: „în baza mandatului de executare a pedepsei, ne-am prezentat la ... unde am procedat la prezentarea persoanei în cauză, prelucrarea acestuia în scop educativ-preventiv, stabilirea locului de muncă, de cazare şi masă” şi „s-a atras atenţia numitului ... asupra respectării programului de lucru şi a celorlalte reguli de ordine interioară (...). De asemenea, a fost atenţionat cu privire la comportamentul şi relaţiile pe care trebuie să le aibă la locul de muncă (...)”. Şi noii colegi de serviciu erau instruiţi de către şefii de secţii să nu pună întrebări deportaţilor în legătură cu participarea la evenimentul de la Braşov.

Toate aceste măsuri erau luate pentru că nimeni nu trebuia să ştie ce a fost la Braşov - se crease un precedent riscant.

Familiile condamnaţilor au rămas, în continuare, în Braşov. Asupra soţiilor lor s-a exercitat o presiune constantă pentru a le determina să plece alături de soţi sau să divorţeze, astfel ca aceştia să nu mai aibă nimic care să-i determine să revină în Braşov. În urma presiunilor, de cele mai multe ori soţiile şi copii celor deportaţi au plecat în ţară, pentru reîntregirea familiei, primirea unui nou loc de muncă fiind condiţionată de acceptarea mutaţiei definitive. Într-o scrisoare interceptată, soţia unui condamnat consemna: „ ăştia mă tot întreabă ce o să fac, o să plec la tine sau nu şi le-am spus că nu plec, că nu ştiam ce e cu tine şi cum o să fie. Dar se aude pe aici că dacă refuzăm să venim ne forţează să băgăm divorţ”.

Unii deportaţi aveau mulţi copii, iar salariile lor erau singura sursă de întreţinere a familiei; edificatoare este imaginea surprinsă într-un raport al Securităţii: la un control într-o cameră de cămin s-a constatat că muncitorul avea o singură pătură de învelit, lucruri şi obiecte personale la limita posibilului pentru că toţi banii îi trimitea acasă, pentru întreţinerea familiei.

Securitatea cerea informaţii amănunţite despre rudele apropiate ale fiecărui condamnat în parte, iar, de cele mai multe ori, soţiile sau logodnicele lor erau urmărite informativ. Pentru a nu le crea probleme, un deportat a refuzat să-şi viziteze rudele din localitate pentru că ofiţerul care-l supraveghea îi atrăsese atenţia că „va fi urmărit pas cu pas”.

Deşi depărtarea de familie era greu de suportat, existau cazuri în care cel exilat din Braşov îşi sfătuia soţia să nu accepte propunerea de a veni la el, ci mai degrabă să divorţeze sau să găsească o altă soluţie. Un raport în care se făcea o analiză a scrisorilor interceptate preciza că: „soţia obiectivului a fost chemată la Direcţia muncii din Braşov şi îndrumată să-l urmeze la Tulcea pentru a-l ajuta să se reabiliteze. Obiectivul nu este de acord cu această soluţie şi comunică soţiei să nu accepte, iar în cazul în care se vor exercita presiuni, să acţioneze în vederea plecării definitive din ţară a întregii familii”.

NU AVEAU VOIE SĂ PĂRĂSEASCĂ LOCALITĂŢILE UNDE AVEAU DOMICILIU OBLIGATORIU

Conform hotărârii judecătoreşti, cei condamnaţi aveau interdicţie de a părăsi localitatea în care fuseseră deportaţi pe perioada ispăşirii pedepsei. La sosirea lor la noul loc de muncă erau obligaţi să semneze un angajament cum că nu vor părăsi localitatea fără a anunţa organele de miliţie. Probabil că situaţia cea mai grea pentru condamnaţi şi pentru familiile lor a fost momentul sărbătorilor din decembrie 1987 când nimeni nu a avut permisiunea miliţiei să plece la Braşov şi nici măcar în localităţi apropiate, la rude. Era un prim semnal că Securitatea şi Miliţia înţelegeau să respecte cu stricteţe ordinele primite.

După intrarea în vigoare a Decretului nr. 11 din 26 ianuarie 1988 (prin care se amnistiau pedepsele sub cinci ani de închisoare) măsurile de siguranţă complementare (interzicerea părăsirii localităţilor în care munceau) au fost menţinute, astfel că situaţia celor condamnaţi a rămas, în mare, aceeaşi: „obiectivul se manifestă nemulţumit deoarece asupra sa Decretul 11/1988 a operat doar parţial, în sensul că nu mai are regimul de condamnat la locul de muncă, în schimb nu are voie să părăsească localitatea pentru a-şi vizita familia la Braşov”. Mai mult, la sfârşitul lunii ianuarie 1988, foştii condamnaţi au fost obligaţi să încheie contracte de muncă pe o perioadă nedeterminată.

În unele dosare se prezintă situaţia reală a deportaţilor: „a fost la şeful postului de miliţie în ... căruia i-a cerut relaţii în urma amnistierii şi că acesta i-a spus că miliţia nu mai are treabă cu el şi poate să facă ce vrea: să plece la Braşov sau să rămână la Galaţi, iar dacă i se cere să rămână înseamnă că securitatea are treabă cu el”. În alt caz: „după Decretul de amnistiere ... s-a interesat la organele de miliţie care i-au precizat că nu are voie să plece din Galaţi căci nu va fi încadrat nicăieri în ţară”.

Pentru că pe buletinele de identitate era făcută menţiunea că posesorul nu are voie să părăsească localitatea până la expirarea pedepsei, au apărut situaţii deosebite. De exemplu, unei persoane chemate la încorporare în aprilie 1989 i s-a amânat armata cu un an pentru că avea interdicţie până în noiembrie 1989, iar alteia i s-a anulat ordinul de concentrare pentru a lucra la centrul civic Bucureşti deoarece „astfel de elemente sunt exceptate de la concentrări”.

În august 1988 Securitatea din Braşov a trimis Inspectoratelor judeţene de securitate o adresă prin care semnala că cei condamnaţi „intenţionează să întreprindă acţiuni pentru a li se aproba reîntoarcerea la locul de muncă şi domiciliul în Braşov” şi indica luarea măsurilor necesare pentru ca cei în cauză să nu părăsească „actualul domiciliu şi loc de muncă fără aprobare”; se făcea apel la necesitatea prevenirii „unor întâlniri a acestora la Braşov ori în alte localităţi unde s-ar putea deda la noi acte de dezordine sau protestatare”.

În octombrie 1988 la Braşov exista teama de o eventuală sărbătorire a unui an de la revolta din noiembrie 1987. În consecinţă, Securitatea transmitea în ţară o nouă adresă prin care cerea interzicerea deplasării la Braşov, în perioada 15 octombrie – 31 noiembrie 1988, a foştilor condamnaţi. Măsura cerută era justificată de „activitatea unor cercuri ostile din străinătate de incitare la acţiuni potrivnice statului nostru care să marcheze «aniversarea» evenimentului de la Braşov din 15 noiembrie 1987”. Interzicerea plecării de la locurile de muncă şi deplasarea la Braşov în perioada 1 – 30 noiembrie 1988 era reluată şi într-un ordin al Direcţiei a II-a, semnat de gen.-mr. Emil Macri, către Securitatea judeţelor, la sfârşitul lunii octombrie.

Aceeaşi interdicţie trebuia aplicată şi cu ocazia desfăşurării unor acţiuni codificate ale Securităţii şi care ar fi putut fi însoţite de „acte de dezordine sau acţiuni protestatare”, în august şi noiembrie 1989. O menţiune specială merită adresa Securităţii din Braşov către şefii Securităţii din judeţe, datată 17 decembrie 1989, aşadar în zilele de debut ale revoluţiei de la Timişoara, care prevedea acelaşi lucru.

Pentru a se preveni o eventuală deplasare la Braşov a celor vizaţi,

planurile de măsuri ale Securităţii prevedeau: „în vederea împiedicării acestora de a părăsi oraşul atât înainte, cât şi pe perioada desfăşurării acţiunii ... s-a luat legătura cu şeful miliţiei judeţene, conducerile obiectivelor, iar ofiţerii care-i au în supraveghere vor menţine cu aceştia un contact permanent” şi la locul de muncă „în perioada ... să se analizeze împreună cu conducerea şantierului unde lucrează posibilitatea reţinerii la serviciu cu unele lucrări mai deosebite pentru a se preveni deplasarea la Braşov”.

În ciuda tuturor interdicţiilor şi presiunilor, unii deportaţi au încercat să revină la Braşov. În cele mai multe cazuri adresau (ei înşişi sau familiile lor) scrisori (memorii) conducerii de partid şi de stat. Au existat şi cazuri deosebite. Securitatea consemna faptul că un condamnat şi-a dat demisia, la 12 august 1988 şi a doua zi a plecat din localitate, angajându-se la Întreprinderea Mecanică Codlea, fără a anunţa miliţia; prin urmare, în data de 16 august 1988 au fost semnalate organele de securitate din Inspectoratul judeţean Braşov ale M.I. După circa două săptămâni, miliţia a dispus aducerea lui la Bârlad pentru a se reangaja la Întreprinderea „Rulmentul; „numitul ... a fost adus la Bârlad la data de 3 septembrie 1988, a stat o zi în Bârlad, după care a plecat iar la Braşov”.

O altă persoană văzând că scrisorile adresate C.C. al P.C.R. au rămas fără răspuns, iar de la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov i s-a transmis că nu poate fi reangajat deoarece i s-a desfăcut contractul de muncă pentru indisciplină, a încercat să părăsească localitatea fără a anunţa miliţia, dar a fost prins. Mai târziu, în timpul concediului petrecut la Braşov, a obţinut o caracterizare de la fostul loc de muncă din Braşov, întocmită de maistru şi semnată de alţi 24 de muncitori, dar şi aceasta fără rezultat. Mai mult, toţi cei 25 de semnatari au intrat, probabil, în vizorul Securităţii (în dosar există un tabel care cuprinde numele şi prenumele, funcţia, domiciliul, apartenenţa politică, observaţii despre muncitorii respectivi). A fost o dovadă de curaj şi de solidaritate cu soarta fostului coleg.

Dacă iniţial cei deportaţi primeau mutaţii flotante în noua localitate, o dată cu primirea unei garsoniere sau a unui apartament (în funcţie de numărul membrilor familiei) li se făcea mutaţie definitivă, deşi mulţi aveau apartamente proprietate personală în Braşov.

Dar Securitatea şi Miliţia recurgeau şi la alte metode pentru a-i împiedica să plece. Redăm trei exemple: confiscarea buletinelor, furtul cărţilor de muncă sau, într-un caz, anularea moştenirii unui apartament în Braşov. Astfel, în martie 1988 s-a organizat o percheziţie la căminul de nefamilişti de către Miliţie „pentru a fi ridicat buletinul celui în cauză pe care acesta afirmă că nu îl are la el, ci la soţia sa care se află la Braşov. Acţiunea a fost realizată deoarece ..., sub diferite motivaţii, refuză stabilirea domiciliului flotant în oraşul Filiaşi. Nu a fost găsit şi s-a stabilit ca un cadru al miliţiei orăşeneşti să facă deplasarea la soţia celui în cauză pentru a lua buletinul”. Un caz exemplifică conlucrarea strânsă dintre Securitate şi Miliţie: într-o întâlnire a ofiţerului de securitate cu ofiţerul de miliţie, cel din urmă a relatat că persoana vizată şi-a luat cartea de muncă de la unitate şi intenţionează să plece la Braşov; prin urmare s-a dispus ca organele de miliţie să facă tot posibilul să-i ia cartea de muncă, iar „în urma deplasării ofiţerului de miliţie la domiciliul obiectivului, profitând de faptul că acesta era plecat la o rudă de-a lui din oraş, a reuşit să intre în posesia cărţii de muncă a acestuia”. Unei alte victime i s-a anulat repartiţia pe care o avea pe un apartament care a fost al bunicii sale şi pe care îl trecuse pe numele lui.

Însă Miliţia şi Securitatea erau interesate (în baza ordinelor primite) ca persoanelor condamnate să li se asigure condiţii de muncă şi cazare decente, în multe cazuri intervenind pentru rezolvarea unor situaţii deosebite. Muncitorii erau conştienţi că li se rezolvau anumite probleme pentru că organele Ministerului de Interne „se tem să nu se mai răscoale”. Într-o scrisoare interceptată, soţul îi transmite soţiei că „eu m-am plâns autorităţilor locale, iar miliţia a intervenit în mod special ca din moment în moment să fiu mutat într-o garsonieră din centru. Când am probleme, acestea le rezolv cu miliţia”. În alte cazuri au fost refuzate locuinţele repartizate, într-o atare situaţie cel în cauză afirmând că „miliţia este obligată să-mi asigure un apartament excelent”.

Chiar şi ofiţerii care-i supravegheau raportau că: „s-a intervenit la conducerea întreprinderii pentru a i se repartiza [condamnatului – n. n.] spaţiu de locuit corespunzător”, iar pentru altcineva care era nemulţumit şi de salariu „legendat prin conducerea întreprinderii i se va schimba locul de muncă şi se vor face intervenţii pentru a i se repartiza o garsonieră în vederea stabilirii definitive în Galaţi, conform ordinelor primite”. La fel se intervenea şi pentru angajarea soţiilor condamnaţilor.

Au existat şi situaţii contrare: cu familia unui condamnat, nemulţumită de apartamentul repartizat în comună (fără încălzire, apă caldă, iar apă rece numai dimineaţa şi seara), „s-a discutat şi au fost determinaţi (puşi la punct) asupra modului cum trebuie să-şi rezolve această problemă”, iar mai apoi li s-a făcut mutaţie definitivă în localitate, în ciuda faptului că cereau să plece într-un oraş. Situaţia lor a fost rezolvată abia mai târziu.

Mai mult decât atât. Condamnaţilor trebuia să li se inducă ideea că dacă nu vor crea probleme situaţia lor se putea îmbunătăţi considerabil. În multe cazuri li se acordau prime pentru depăşirea normelor, posibilitatea calificării la locul de muncă sau, chiar, reprimirea în partid sau UTC: „secretarul comitetului UTC, cu avizul Comitetului de partid, a hotărât reprimirea lui ... ca membru UTC. În această idee, ... a participat la concursul UTC pe întreprindere ocupând locul II”.

Cu toate acestea, unii deportaţi nu erau mulţumiţi de salariile mai mici pe care le primeau, pentru că de multe ori erau încadraţi cu o categorie inferioară de salarizare, nu mai primeau spor de vechime şi întreţinerea pentru copii, iar o anumită sumă le era reţinută pentru acoperirea pagubelor produse la Braşov.

CE CREDEAU CEILALŢI DESPRE EI

Urmarirea informativa-modalitatea prin care autoritatile comuniste se asigurau ca toata lumea este fericita... in poze

Majoritatea deportaţilor s-a adaptat destul de repede la noile locuri de muncă. Cu toate acestea erau destul de reticenţi în relaţiile cu cei din jur şi cu greu au reuşit să-şi facă prieteni. În unele cazuri colegii de serviciu îi considerau colaboratori ai Miliţiei sau ai Securităţii, încercând, pe cât posibil, să nu aibă legături prea strânse cu ei: „purtând o discuţie cu CTC-istul staţiei referitor la numitul ..., acesta a relatat că ... ar fi colaborator al organelor de miliţie şi că în fiecare joi după-amiază este învoit pentru a se prezenta la organele de miliţie, din această cauză fiind protejat şi de către maistru” şi „în rândul oamenilor muncii şi a directorului ... se poartă discuţii de genul că ... nu ar fi condamnat la locul de muncă şi că ar fi o persoană a organului de securitate infiltrată în rândul lor. Din acest motiv majoritatea oamenilor muncii au reţineri în a discuta cu el şi dacă discută nu discută decât probleme legate de produsele care se realizează în cadrul secţiei”.

Situaţia se schimba în momentul în care se aflau mai multe informaţii despre cel în cauză sau despre evenimentele de la Braşov. Astfel, cu toate precauţiile Securităţii şi Miliţiei, lumea începuse să afle adevărul despre cele petrecute acolo. Sursele de informate nu erau prea numeroase: ştirile transmise de posturile de radio străine, relatările unor persoane venite de la Braşov sau ale celor implicate în evenimente. Într-o notă informativă din 19 decembrie 1987 se preciza că cineva a povestit că a aflat de la un şofer care venise de la Braşov că „au fost judecate peste 200 de persoane care au participat la răscoala din 15 noiembrie 1987, o parte cu şase luni la locul de muncă, alţii cu un an tot la locul de muncă”.

Relatările participanţilor la evenimente erau destul de succinte: „nu am făcut nimic decât am cerut pâine şi căldură”, „de fapt ce am făcut: mi-am cerut drepturile ca şi ăia din anii ’33”, „am mers ca şi ceilalţi să cer nişte drepturi şi ceea ce am făcut nu a fost numai pentru mine, ci pentru tot poporul”, „am fost alături de răsculaţii de la Uzinele Tractorul din Braşov şi trimis apoi ca disciplinar la Piatra Neamţ şi încadrat în muncă”. Un condamnat a avut curajul să povestească amănunte despre desfăşurarea anchetei: „a povestit parţial chinurile inumane la care a fost supus, că acolo i-a distrus sănătatea”.

Urmările anchetei de la Bucureşti au fost cunoscute mai în amănunt cu prilejul internării la spital a unui deportat care suferise un infarct; la spital i s-au făcut analize, iar un informator relata: „am auzit discutându-se despre o persoană din Braşov internată în spital la noi care se presupune a fi «victima» evenimentelor de la Braşov. (...) a fost ţinut la Bucureşti, împreună cu alţi colegi, în nişte combinezoane care le-au provocat leziune pe piele. În urma analizelor de aici s-au constatat vătămări ale organelor interne: rinichi, ficat, splină etc.”. Ca urmare, condamnatul a fost pensionat medical gradul II cu diagnosticul: „insuficienţă aortică decompensată cu ciroză hepatică spleno-megalică în observaţie colagenoză”. Avea doar 36 de ani!

Securitatea şi Miliţia exercitau, conform ordinelor, o supraveghere permanentă şi completă. Aceasta se realiza şi de către alte inspectorate judeţene ale M.I., când cei urmăriţi plecau în concediu sau pentru rezolvarea unor probleme familiale (de exemplu botezul unui copil). Practic, nu existau momente în care cei condamnaţi să nu fie urmăriţi şi avem un exemplu în care, cu toate că dosarul a fost închis în septembrie 1988, cel în cauză a fost luat din nou în urmărire în cadrul dosarului de obiectiv pe întreprindere, în aprilie 1989.

Alături de notele date de informatori, cei condamnaţi erau supravegheaţi şi prin interceptarea corespondenţei, instalarea mijloacelor tehnico-operative la domiciliu, iar unii dintre ei erau filaţi.

Era important ca cei condamnaţi să ştie permanent că sunt „în atenţie”, iar Securitatea şi Miliţia nu se sfiau de aceasta. De aceea unora le era frică să-şi ceară şi cele mai elementare drepturi sau să afirme ceva în legătură cu situaţia lor. Exemplele sunt edificatoare. Un condamnat încadrat într-o categorie de salarizare inferioară, fiind sfătuit să se adreseze conducerii secţiei a afirmat că „nu îndrăzneşte pentru ca să nu-l creadă un reclamagiu”; un altul, întrebat ce s-a întâmplat la Braşov a răspuns: „eu mă consider detaşat, că aşa mi s-a spus, nu pot spune nimic că-mi este frică şi am un copil. Soţia este din Sălaj, avem apartament proprietate în Braşov şi nu cred că soţia va veni şi ea la ...”.

INFLUENŢAREA POZITIVĂ / AVERTIZAREA

Cele mai multe mape de verificare sau dosare de urmărire informativă deschise celor implicaţi în revolta muncitorească de la Braşov au fost închise datorită măsurilor de influenţare pozitivă.

Şi în acest caz exemplele nu necesită comentarii. Astfel, într-un „Raport cu propuneri de influenţare pozitivă” este redată modalitatea de realizare, pas cu pas: „persoana de sprijin «Stancu» cu care îşi desfăşoară activitatea la locul de muncă şi se vizitează la domiciliu, va aborda în discuţii subiecte din care numitul ... să înţeleagă că trebuie să se integreze în colectiv, să renunţe la comentarea evenimentelor de la Braşov întrucât aceasta ar putea să-i dăuneze.

Persoana de sprijin «Cristinel» care îşi desfăşoară activitatea cu numitul ... în discuţii va aborda probleme prin care îl va face să înţeleagă că este mai bine la Vaslui, i s-au asigurat mai bune condiţii în această localitate şi că se va putea realiza mai bine decât la Braşov.

De asemenea, sus-numitul va fi luat în contact direct de către ofiţer şi în discuţiile ce se vor purta i se va arăta că la Vaslui se va realiza mult mai bine din punct de vedere profesional şi comentarea modului de desfăşurare a evenimentelor de la Braşov îi dăunează atât în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cât şi în viaţa de zi cu zi. (...)

După fiecare contactare de către ofiţer a numitului ... i se va urmări reacţia prin persoanele de sprijin «Stancu» şi «Cristinel». Menţinerea în contact a celui în cauză va dura o lună de zile.”

Avertizarea era o altă soluţie la care se recurgea dacă se considera că asupra celui în cauză influenţarea nu ar fi dat rezultatele dorite.

Un raport al Securităţii Tulcea (semnat de şeful Securităţii, colonelul Tudorel Milea) din 14 noiembrie 1988 redă avertizarea celui în cauză: „În ziua de 8 noiembrie 1988, telefonic G-ral. Mr. Macri Emil (aflat la Braşov) a aprobat ca numitul ..., lucrat prin DUI «Neamţul» să fie atenţionat de col. Vasile Gheorghe (şeful Direcţiei cercetări penale) aflat în Tulcea pentru concluzionarea controlului pe linia măsurilor de prevenire. «Neamţul» îl cunoştea pe col. Vasile din perioada efectuării cercetărilor ce le-a făcut asupra sa la Bucureşti. În aceeaşi zi «Neamţul» a fost adus de organele de miliţie la sediu şi în biroul şefului Miliţiei judeţene (loc cunoscut anterior de obiectiv) a fost atenţionat să se abţină de la orice fel de comentarii care ar putea fi în contradicţie cu legea”.

Se urmărea şi reacţia de după influenţare / avertizare. Referitor la acelaşi caz de avertizare, securitatea din Tulcea semnala, într-un raport informativ din 9 noiembrie 1988, discuţia celui avertizat cu şeful secţiei şi directorul şantierului unde lucra: „... a motivat chemarea la organul de miliţie prin faptul că a venit de la Bucureşti un tov. colonel de la I.G.M. care l-a cercetat imediat după evenimentul de la Braşov pentru a discuta cu el şi a vedea cum o mai duce în prezent. Această chemare el o aştepta deoarece când au plecat de la Bucureşti să-şi săvârşească pedeapsa li s-a spus că vor fi vizitaţi în oraşele respective şi se va discuta cu ei asupra conduitei ce o vor adopta. ... a reliefat faptul că el şi-a dat seama încă de la Bucureşti că nu va putea pleca din Tulcea, dar nu are ce să facă cu toate că acest aspect îl nemulţumeşte. (...) În final, ... (directorul) i-a atras atenţia să fie serios, să-şi vadă de treburile sale şi să nu creeze greutăţi de nici o natură atâta timp cât va sta în şantier, pentru că în caz contrar va lua măsurile administrative ce-i stau în putinţă”.

Dacă influenţarea pozitivă se încheia cu succes, majoritatea dosarelor erau închise printr-un raport în care se preciza că: „în urma măsurilor de influenţare, precum şi a celor luate pe plan local de Comitetul orăşenesc de partid, cel în cauză şi-a revizuit atitudinea nefiind semnalat cu preocupări de instigare la nesupunere ori cu comentarii negative la adresa politicii partidului şi statului”.

ÎNCHIDEREA DOSARELOR

Majoritatea dosarelor au fost finalizate prin influenţarea pozitivă, în a doua jumătate a anului 1988. Altele au fost închise în 1990 (mai – septembrie), câteodată de aceeaşi ofiţeri care semnaseră rapoartele informative.

În decembrie 1987 securitatea din Braşov nu s-a limitat doar la anchetarea, condamnarea, deportarea şi urmărirea informativă a participanţilor la revolta muncitorească. Era nevoie de mult mai mult. În urma măsurilor luate s-a constat că în ziua de 15 noiembrie s-au aflat în Braşov şi alte persoane care nu domiciliau în judeţ şi ar fi putut răspândi vestea revoltei. Prin urmare a fost întocmită o adresă (semnată de şeful securităţii judeţene, locotenent-colonel Claudiu Bucur) către inspectoratele judeţene pe raza cărora acestea domiciliau: „Vă trimitem alăturat o notă cu persoanele domiciliate pe raza judeţului dvs. care în ziua de 15 noiembrie 1987 s-au aflat în municipiul Braşov şi au putut lua cunoştinţă de evenimentul produs. Rugăm luaţi măsuri de control al activităţii acestora pentru a stabili dacă fac comentarii negative şi dacă au avut posibilitatea de a filma sau fotografia unele aspecte, caz în care veţi întreprinde măsuri pentru recuperarea lor”.

Pe baza documentelor studiate am încercat să reliefăm urmările directe ale revoltei muncitoreşti din noiembrie 1987 de la Braşov asupra persoanelor implicate: deportarea, reeducarea prin muncă obligatorie, interzicerea părăsirii localităţilor, obligând indirect şi familiile să-i urmeze în exil, şi supravegherea informativă permanentă.