Mostenitorii Securitatii
Marius Oprea
In 22 decembrie 1989, Departamentul Securitatii Statului (DSS), politia politica a regimului communist din Romania, avea un efectiv total de 15312 angajati, dintre care 10114 ofiteri, 791 maistri militari, 3179 subofiteri si 1228 personal civil. De asemenea, beneficiase de serviciile a peste 400.000 informatori, dintre care 136.000 au fost extrem de activi in zilele premergatoare evenimentelor din 1989, soldate cu fuga si apoi executarea familiei Ceausescu1. In unitatile centrale ale Securitatii lucrau 6602 persoane, in cele teritoriale si la Securitatea Municipiului Bucuresti 6059, in scolile de pregatire si perfectionare a cadrelor 225, iar in unitatile speciale acoperite 2426, dintre care 1892 ofiteri2. Pe multi dintre acestia, ziua de 22 decembrie 1989 i-a gasit nepregatiti. Un exemplu: derularea evenimentelor a fost atit de rapida, incit la doua ore dupa ce curtea Inspectoratului Securitatii din Brasov era impinzita de multime, o masina, condusa de un maistru militar, aducea de la una din fermele Gospodariei de partid din apropierea Brasovului un porc, pentru masa de sarbatori a cadrelor. Aceeasi lipsa de imaginatie in evaluarea evenimentelor care au urmat, izvorita din sentimentul fiecarui securist, de apartenenta la o casta imuabila, a dus la blocarea sistemului.
Nici in haosul generalizat care a domnit in 22 decembrie 1989 si nici ulterior modul de dizolvare si de punere sub control a structurilor DSS n-a fost clar precizat in succesiunea de acte normative emise de puterea provizorie. In aceeasi situatie s-a aflat si aparatul partidului comunist. Mai intii, in Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale, citit la Televiziune de Ion Iliescu pe 22 decembrie 1989 in cursul serii, se spunea doar ca “intreaga putere in stat este preluata de Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Lui i se va subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”. Desi aceasta formulare era suficient de confuza pentru a amplifica nesiguranta si deruta fara margini din acea perioada, CFSN a revenit abia pe 24 decembrie cu un alt comunicat, in care se arata: “Unitatile Ministerului de Interne se vor integra in Ministerul Apararii Nationale, care preia comanda unica asupra tuturor trupelor si mijloacelor de lupta ale tarii”3. In cele doua zile care au urmat fugii lui Ceausescu, asupra fostei Securitatii fusese aruncata anatema, dar demonizarea s-a rezumat doar la nivelul constiintei publice. Pentru ca incepuse dizolvarea ei in apele puterii, a lipsit, de atunci si pina astazi, o condamnare oficiala a actiunilor represive ale fostei politii politice.
O mutare deloc lipsita de importanta pe tabla de joc a acelor zile a reprezentat-o emiterea pe 26
decembrie de catre CFSN a unui decret, cu un unic articol, care avea urmatorul continut: “Se
numeste in functia de Ministru al Apararii Nationale generalul-colonel Nicolae Militaru”4.
Suspectat de catre Ceausescu de tradare in favoarea KGB-ului, generalul Militaru fusese indepartat
din functiile de comanda de aproape un deceniu, timp in care se aflase sub atenta supraveghere a
Securitatii. Odata instalat in functie, ministrul apararii a semnat, alaturi de Ion Iliescu un nou decret
privind soarta fostului DSS. La articolul 1 al Decretului CFSN nr.4 se preciza: “Trec in componenta
MApN Departamentul Securitatii Statului, Comandamentul Trupelor de Securitate, impreuna cu
organele si unitatile din subordinea acestora. Sint incluse in acestea structura, bugetul, personalul,
armamentul, munitia, tehnica din dotare, fondurile fixe, precum si activul si pasivul din tara si din
strainatate”5.
Pe fondul manipularii opinei publice, careia i se aratau la televiziune imagini cu centre de ascultare
dezafectate, in primele luni ale anului 1990 s-a desfasurat o intensa activitate de regrupare a
structurilor fostei Securitati, in paralel cu eforturile unor demnitari ai momentului de a le controla.
12345
Formal, DSS trecuse inca din 22 decembrie in subordinea Ministerului Apararii. In 31 decembrie
insa, imediat dupa arestarea lui Iulian Vlad si a apropiatilor sai, presedintele CFSN Ion Iliescu l-a
numit comandant al Departamentului Securitatii Statului pe Gelu Voican Voiculescu (la acea data,
vice-prim ministru in Guvernul provizoriu)6. In seara aceleiasi zile, la ora 22, acesta a organizat o
sedinta extraordinara la sediul Internelor, convocindu-i pe ofiterii superiori din Securitate. La
intrunire, Voican le-a garantat ofiterilor DSS ca noua putere nu va purta un razboi impotriva lor, ci
se va limita doar la destructurarea institutiei. Incepind cu 2 ianuarie 1990, generalul Militaru si
Voican Voiculescu au coordonat preluarea de catre MApN a Securitatii. Concret, s-a trecut la
analizarea organigramei acesteia si la creionarea viitoarelor structuri informative ale Romaniei. Ele
au avut ca baza personalul si logistica Securitatii, care in mod formal nu a fost niciodata desfiintata.
Reamintim ca prin Decretul semnat in 26 decembrie de Ion Iliescu si Nicolae Militaru,
Departamentul Securitatii Statului era trecut in componenta MApN, iar in 31 decembrie 1989 la
comanda acestuia a fost numit vicepremierul Gelu Voican Voiculescu. Documentele stocate in
arhivele DSS, vasta retea de informatori, potentialele servicii care puteau fi aduse de ofiterii de
informatii si nu in ultima instanta afacerile Securitatii nu puteau ramine nevalorificate sau lasate de
izbeliste si noua putere a inteles rapid acest lucru7.
Soarta Securitatii, care a disparut de la sine, fara ca aceasta disparitie sa fie legiferata, a fost
impartasita si de fostul partid comunist, din aceleasi motive. Decretul de dizolvare a PCR, semnat la
presiunea strazii in 12 ianuarie 1990, a fost abrogat peste cinci zile, in urma unei decizii a
Consiliului CFSN8. O eventuala dizolvare ar fi atras problema succesiunii si legiferarea modului de
impartire a patrimoniului PCR. In ambele cazuri, pe linga ratiunile politice ale noii puteri, care ezita
o ruptura clara cu trecutul, a mai existat una. Am numi-o privatizarea regimului comunist, dupa
modelul care se derula in acele momente si in URSS9. Ofiterii fostei Securitati au contribuit la acest
proces in trei feluri: a) in cadru organizat; b) prin actiuni individuale sau de grup, plasate insa sub
protectie institutionala; c) pe cont propriu – intr-un procent redus si cu un succes discutabil.
Astazi, ofiterii fostei Securitati se impart in trei mari categorii. Prima ii cuprinde pe cei care au
reusit in viata ca politicieni sau oameni de afaceri. A doua, pe cei care au reusit in viata, dar si in
cariera, ajungind, de la gradul de capitan, maior sau colonel dinainte de 1989, la cel de general si
chiar de sef al unei structuri de informatii din Romania, functii care aduc, pe linga un trai
imbelsugat, dulcele sentiment al puterii. In a treia categorie intra “fraierii”, retrasi din orice
activitate, care prefera sa traisca, pur si simplu, din pensie, la care uneori mai adauga veniturile
gospodariei parintesti de la tara sau, in cazurile cele mai fericite, o activitate lucrativa, de genul
celei de consilier la firme de paza si protectie sau sef de personal la intreprinderi mici si mijlocii.
Practic, aceasta impartire reflecta grila “sociologica”, am spune, a componentei fostului aparat de
Securitate inainte de 1989. Primele doua segmente sint ocupate in genere de ofiteri “afirmati” la
inceputul anilor ’70, multi adusi la Şcoala de Securitate Baneasa cu promisiuni, dintre studentii si
absolventii bine clasati ai facultatilor. Biografia generalului Alexandru Tanasescu este un bun
exemplu. Pina la caderea regimului Ceausescu, acesta a fost ofiter in spionajul romanesc. Noul
regim l-a propulsat in functia de director adjunct al Serviciului de Informatii Externe (functie pe
care a ocupat-o pina in decembrie 1999). Tanasescu a absolvit cu brio Facultatea de Istorie a
Universitatii din Bucuresti in 1967, fiind incadrat la absolvire cercetator la Institutul de Studii
Istorice si Sociologice, pina la 3 ianuarie 1973, cind a fost incadrat in fosta Directie Generala de
Informatii Externe10. Aceasta politica activa a fost conceputa de cel care in 1989 era sef al
Departamentului Securitatii Statului, generalul Iulian Vlad. In 1969, an de apogeu al reformelor
structurale din DSS, acesta ocupa functia de sef al Directiei de Invatamint a Securitatii. Cea de-a
treia categorie, am putea spune atipica in contextul evolutiei generale a aparatului este dominata de
6789 10
oameni care au ajuns in Securitate in urma unor “conjucturi”, percepute si de ei insisi drept un
compromis asumat pentru o viata ceva mai buna sau, pur si simplu, de ofiteri recunoscuti in trecut
pentru incompetenta lor. Fara indoiala, cea de-a treia categorie apartine istoriei. Primele doua, insa,
continua sa puna in practica o cutuma atribuita instructorilor KGB-ului, in legendele care circula
printre fostii securisti: “unii scriu istoria; noi o facem”.
*
Cea mai importanta mostenire lasata de Securitate in societatea romaneasca a fost frica. Pina si
astazi, evocarea acestei institutii naste sentimente amestecate – de frica in primul rind, dar si de
repulsie. In decembrie 1989, Securitatea era urita de majoritatea romanilor, in special ca urmare a
brutalitatilor si arsenalului de incalcari ale drepturilor omului de care aceasta s-a folosit. Baza
ideologica a actiunilor violente indreptate impotriva inamicilor regimului comunist de catre
Securitate fusese fundamentata in mai multe scrieri de catre V.I. Lenin, ideolog studiat cu acribie de
orice activist de partid sau securist din Romania: “Caracteristica necesara, conditia sine qua non a
dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenta a exploatatorilor ca clasa si, in
consecinta, violarea democratiei pure, adica a egalitatii si a libertatii fata de aceasta clasa”11.
In Romania comunista, opozitia fata de regim a fost reprimata cu cruzime prin intermediul
Securitatii, virful unui triunghi represiv la baza caruia se afla partidul comunist, iar pe celelalte doua
laturi de sprijin se situau Procuratura si Militia. In mod paradoxal – si nu intimplator – securitatea,
un termen care defineste de regula starea de confort si de absenta a tulburarilor provocate de
imixtiuni in viata privata a cetateanului, a fost ales sa numeasca o institutie care a practicat tocmai
restringerea pina la anulare a drepturilor omului, pentru a impune rigorile partidului-stat, in numele
dictaturii proletariatului si al fauririi socialismului. Securitatea a fost parte a unui sistem integrat,
care “obstructioneaza sau anuleaza activitatea juridica si transforma guvernul intr-un agent activ in
lupta pentru putere”, profesind terorismul de stat12. Cele trei elemente ale terorii de stat le regasim
sustinute in Romania cu ajutorul Securitatii. Ele constau in primul rind in practicarea violentei, prin
arestari abuzive, detentii ilegale chiar in raport cu legislatia comunista si torturarea opozantilor
politici. In al doilea rind, institutiile statului au practicat o secretizare a informatiei publice,
impunindu-si monopolul si controlul asupra acesteia, iar in al treilea rind s-a derulat un amplu
proces de controlare a populatiei si manipulare a ei, cu sprijinul unei vaste retele de informatori
dezvoltata de catre politia politica. Violenta, secretizarea si controlul au fost pirghiile utilizate de
Securitate in conservarea regimului comunist, prin exercitarea politiei politice.
Cum a fost posibil? e o intrebare retorica, care s-a pus foarte des in momentele de soc de dupa
rasturnarea regimului comunist. Un raspuns l-a dat inca din 1985 intr-un eseu dizidentul est-german
Jens Reich, reputat profesor de bio-matematica, in care autorul vorbea de o “pierdere a constiintei in
umbra STASI”, politia politica din Republica Democrata Germana. Reich pune puterea regimului in
seama controlului exercitat de Securitate asupra mecanismelor fricii, pentru ca “alaturi de frica se
strecoara si lasitatea in fata autoritatii, constringerea de a te purta bine, a fi pe linie si totodata acea
abila retragere in cochilie a melcului: un amestec intre supunere si reflexul de a te preface mort.
Cele mai eficiente servicii le face Securitatea, prin simpla ei existenta, nu prin actiuni. Ea
declanseaza un mecanism fin de autocenzura, subordonat constientului, care actioneaza ca un sistem
de reflexe si anihileaza din fasa toate iesirile, impiedicind aparitia unor conflicte cu sistemul”13. Şi
in Romania deceniului opt al secolului trecut, regimul era acceptat cu resemnare si insusit ca o parte
a universului cotidian de larga majoritate a populatiei, iar principiile sale erau proclamate si chiar
asumate drept legitime de mult mai numerosi cetateni, in comparatie cu momentul instaurarii
comunismului. Represiunea impregnase cotidianul si nu mai iesea in evidenta; raul se banalizase, la
capatul a trei decenii de administrare a violentei, cu o rigoare stiintifica.
Mijloacele deosebit de brutale nu au fost abandonate decit pentru scurte perioade de timp in istoria
11
12
13
Securitatii. S-a afirmat ca in anii 80 acest gen de violente nu au mai facut parte din arsenalul de
mijloace utilizate de catre politia politica din Romania. Nimic mai fals. Este de notorietate cazul
inginerului Gheorghe Ursu, ucis in bataie in arestul Securitatii la 17 noiembrie 1985, pentru faptul
de a fi scris un jurnal intim in care isi batea joc de Nicolae si Elena Ceausescu14. Toti dizidentii din
anii 80 au relatat, de altfel, ca au fost supusi unor anchete brutale, singura deosebire fata de anii
stalinismului fiind un regim de detentie ceva mai blind. Violente excesive, decupate din arsenalul
stalinist, au fost utilizate si impotriva muncitorilor revoltati la Brasov in 15 noiembrie 1987. Am
cules peste 50 de marturii privind anchetarea lor de catre Securitate. Unul dintre muncitorii arestati
atunci ne-a relatat: “N-am crezut ca sint in stare sa suport asemenea bataie. Am cazut si tot nu se
opreau, ma loveau si cu picioarele. Dupa care m-au ridicat, mi-au legat miinile la spate in veriga din
perete si pret de citeva ore au continuat bataia. Cred ca lesinasem, m-am trezit ca au aruncat cu apa,
mi-au desfacut miinile si mi-au spus scrie. Nu puteam sa scriu, tremuram tot. A doua zi, ne-au scos
pe hol si ne-au aliniat. A venit tovarasa Cebuc, reprezentanta partidului, impreuna cu citiva generali.
Treceau pe linga noi si ne scuipau. Am reusit sa slabesc cel putin 12-13 kg, in 7-8 zile. M-au batut
in fiecare zi si nu ma lasau sa dorm. Aveai impresia ca fac niste experimente, sa inteleaga si ei ce
vedeau prin filme”15. Doi dintre muncitorii arestati au decedat la scurta vreme dupa eliberare, iar
majoritatea celor anchetati atunci, desi erau tineri, sufera in prezent de boli grave de rinichi, stomac,
ficat, datorita leziunilor provocate prin violenta de catre securisti.
Violenta nu a fost doar apanajul regimului comunist. Ea a fost utilizata si dupa decembrie 1989, in
cadrul institutiilor politienesti. Marturie stau chiar acte oficiale, care arata modul brutal in care a
fost reprimata in 13-15 iunie 1990 manifestatia opozantilor politici ai regimului Iliescu. Doi oameni
au fost impuscati de politisti si militari, iar alte citeva sute au fost arestate si torturate in sediile de
politie sau unitati militare de catre brigazi mixte de politisti, ofiteri ai serviciilor secrete si mineri.
De altfel, serviciile secrete (atit Serviciul Roman de Informatii, cit si Unitatea de Informatii din
Ministerul de Interne), in componenta carora au intrat numerosi ofiteri din Securitate au participat
activ la infiltrarea si reprimarea manifestatiilor16. Chiar daca violenta nu mai face parte din
practicile curente ale regimului politic post-comunist din Romania, cazurile semnalate din cind in
cind de presa sau de organizatii de aparare a drepturilor omului arata conservarea unui numar mare
de fosti militieni, procurori si ofiteri de Securitate in structurile de stat, care nu se pot desprinde de
vechile obiceiuri.
Securitatea a actionat intodeauna cu obedienta, in urma dispozitiilor primite de la nivelul conducerii
unui partid comunist care nu si-a pus niciodata problema unor reforme interne si, chiar si in anii 80,
profesa un dogmatism de tip stalinist. Spre deosebire de celelalte tari foste comuniste, crimele si
abuzurile politiei politice, ordonate de liderii comunisti, nu au fost investigate juridic, pina in
prezent, decit intr-un singur caz – cel al asasinarii in 1985 a inginerului dizident Gheorghe Ursu.
Aceasta situatie se mai intilneste doar in Rusia, Serbia si Albania. Autorii lor beneficiaza nu numai
de invocarea imunitatii, prin prescrierea, dar si de declaratii politice de sprijin din partea unor
oficiali. Pentru Romania, tara invitata recent sa adere la NATO, putem oferi ca exemplu cazul
recent in care un deputat al Partidului Social Democrat, de guvernamint, a fost acuzat de un
muncitor brasovean ca l-a anchetat cu brutalitate in 1987. Acesta, fost ofiter de Securitate vreme de
28 de ani, nu numai ca s-a bucurat de declaratii de sprijin din partea primului ministru si al
presedintelui tarii, dar si-a actionat in judecata propria victima, ca si pe subsemnatul, Marius Oprea,
pentru ca am facut publica declaratia muncitorului. De altfel, nu este primul proces intentat de un
fost securist celor ce ii scormonesc trecutul. Un general de Securitate, Marian Ureche, care a condus
Serviciul secret de combatere a coruptiei din Ministerul Justitiei din ianuarie 2001 pina in
decembrie 2003, cind a demisionat din cauza dezvaluirilor privind activitatea sa de politie politica
pina in 1989, m-a actionat de asemenea in judecata, solicitind trimiterea mea la inchisoare pentru
faptul de a fi publicat documente care arata actiuni de politie politica la care a participat.
14
15
16
Aceste fapte recente continua politica oficiala aplicata in Romania imediat dupa caderea regimului
Ceausescu, cind initiativa instrumentarii unui asa-zis “proces al comunismului” a esuat in derizoriu.
Cele citeva anchete demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele fostei Securitati au fost
stopate, cu rare exceptii, inainte de a se finaliza prin trimiterea in judecata a faptuitorilor, iar
procurorii care s-au ocupat de asemenea cazuri au fost indepartati din sistem sau marginalizati.
Petitionarilor care au reclamat disparitia unor apropiati in universul concentrationar din Romania
comunista li s-a raspuns, in genere, ca “nu exista date” in legatura cu respectivele persoane
disparute, fara ca organele statului sa treaca la anchetarea serioasa a imprejurarilor acestor disparitii.
Majoritatea disparitiilor, asa cum releva documente pe care le-am facut publice in diferite
imprejurari, au in spate executarea sumara a celor disparuti, desi impotriva lor justitia nu se
pronuntase prin condamnari la moarte. Executiile au fost premeditate, savirsite cu singe rece si in
cunostinta incalcarii normelor legale.
Atit Securitatea, cit si ofiterii ei nu si-au modificat vreodata comportamentele violente de exercitare
a politiei politica, ci doar le-au diminuat, in circumstantele in care acestea nu mai puteau fi tinute
secrete. Practicarea indelunga a violentei de stat indreptata impotriva semenilor in scopul
perpetuarii puterii corpului politico-militar comunist a impins in cele din urma arbitrariul in
cotidian. Prin ’89, Securitatea devenise de mai multa vreme un rau banal. La fel a ramas pina in
prezent, cind structurile ei continua sa impregneze societatea. Mostenitorii ei sint clasa politica a
fostilor activisti, securisti si informatori, care au tot interesul sa pastreze in continuare, sub
acoperirea unui discurs de subestimare a raului, cit mai putin stirbite structurile si puterea ei. Şi
chiar sa o integreze astfel in NATO si Uniunea Europeana. Vointa politica a fostilor activisti de
partid si a ofiterilor Securitatii, dominanta in Romania ultimilor 12 ani, s-a regasit in decizii
parlamentare sau administrative si a facut ca mostenirea trecutului sa fie administrata tot de cei ce
au sustinut vechiul regim comunist.
*
O dimensiune mai pasnica si de aceea foarte putin cercetata si cunoscuta chiar si in Romania este
cea a implicarii structurilor fostei Securitati dupa 1989 in afaceri. Procesul de privatizare la care
Securitatea a participat si participa in continuare activ este o copie la indigo a modului in care a
decurs, pe numeroase segmente, asa-zisa tranzitie in fosta Uniune Sovietica. Singura exceptie o
constituie caracterul non-violent al acestui proces in cazul romanesc. O posibila explicatie a acestui
caracter non-violent este fidelitatea structurilor privatizate ale Securitatii fata de protectorii lor,
fidelitate sporita de faptul ca aceste structuri au fost salvate si recuperate dupa decembrie 1989 de
noua putere, in conditiile in care majoritatea populatiei solicita dizolvarea si tragerea lor la
raspundere. Caracterul non-violent al transferului patrimoniului comunist din regimul proprietatii
socialiste in cel al proprietatii private, fie ca este vorba de fonduri, conturi, afaceri profitabile sau
imobile isi gaseste explicatia in strinsa legatura intre fostii securisti care au ales calea afacerilor,
colegii lor ramasi in structurile informative si protectorii politici ai ambelor categorii, ei insisi
exponenti ai vechii elite comuniste. Intre aceste verigi nu exista relatii concurentiale, ci de
colaborare, bazate pe strinse relatii personale, cu o istorie care are vechi radacini si pe care
momentul decembrie 1989 nu le-a modificat, ci le-a conferit o noua dimensiune.
Inainte de 1989, o parte importanta a ofiterilor din Directia de Informatii externe (spionajul
romanesc, codificat UM 0544) au lucrat sub acoperiri comerciale in Occident, gestionind foarte
multe dintre afacerile externe ale regimului comunist si ale Securitatii. In spionajul Romaniei
Socialiste lucrau in preajma evenimentelor din decembrie 1989 un numar de 715 ofiteri, 36 maistri
militari, 197 subofiteri si 111 personal civil. De asemenea, existau in Departamentul Securitatii
Statului doua unitati care desfasurau activitati cu caracter exclusiv economic: Intreprinderea de
Comert Exterior Dunarea, aflata sub comanda colonelului Constantin Gavril si Serviciul
Independent pentru Comert Exterior, codificat UM 0650, aflat sub comanda colonelului Ştefan
Alexandru. La ICE Dunarea lucrau 115 ofiteri, 10 subofiteri si 12 civili. In cadrul Serviciului
Independent pentru Comert Exterior lucrau 41 ofiteri, 2 subofiteri si 2 civili. Sarcinile acestora erau
de a controla comertul exterior al Romaniei. Cadrele fostei Directii de Informatii Externe sau UM
0544, actualmente Serviciul de Informatii Externe derulau si ele asa-zise “operatiuni speciale”, care
constau in contrabanda, furturi sau vinzari de tehnologii si arme, precum si eliberarea de pasapoarte
pentru plecare definitiva din Romania contra unor mari sume de bani sasilor si evreilor care doreau
sa paraseasca Romania – aspect care poate fi considerat astazi trafic de carne vie. Ofiterii romani au
pus la punct chiar formulare tipizate, prin care se stabilea valoarea fiecarui om care dorea sa
paraseasca tara, in functie de studii, virsta si stare de sanatate. Fara achitarea sumelor, plecarea din
Romania era imposibila, iar acoperirea acestora trebuia facuta din surse externe, intrucit bunurile
imobiliare urmau sa fie confiscate de stat la parasirea tarii. Asemenea formulare mai exista in
arhivele SIE17.
Odata cu “preluarea” fostelor unitati ale DSS de catre Ministerul Apararii Nationale in ianuarie
1989, Gelu Voican Voiculescu si Nicolae Militaru au hotarit includerea MapN a uneia dintre
unitatile specializate in comert exterior ale Securitatii – este vorba de catre ICE Dunarea, care “se
contopeste cu ROMTEHNICA”18. Ratiunea nu putea fi decit una – dinamizarea exporturilor
“speciale” ale unitatii producatoare de armament militar, in conditiile in care concurenta pe piata
crescuse invers proportional cu posibilitatile de desfacere. In aceste conditii, foste cadre ale
Securitatii angajate la ROMTEHNICA au reusit ulterior performante deosebite, alaturi de ofiteri de
informatii militari, precum vinzarea de echipamente militare Irakului. Un articol aparut in “New
York Times” in vara anului 2002, bazat pe un studiu elaborat de doi experti americani in dezarmare
nucleara, releva “semnarea unui contract in ianuarie 1995 pentru cumpararea a 250 de seturi de
componente de motoare pentru rachete, pe care Irakul nu le putea produce, ceea ce incalca fara
indoiala flagrant embargoul impus acestei tari de catre Organizatia Natiunilor Unite”19. Un contract
similar se derulase anterior cu Iranul, in conditiile embargoului si sanctiunilor impuse de Statele
Unite asupra acestei tari.
Nu numai armata a beneficiat de acest aport in “cadru organizat” al fostilor ofiteri de la ICE
Dunarea. Pe ruinele acestei unitati a Securitatii a crescut chiar si un partid politic, condus de unul
dintre colaboratorii ei in afaceri, Dan Voiculescu, actualmente presedintele Partidului Umanist
Roman. Voiculescu a fost director al societatii comerciale CRESCENT, inregistrata in Cipru, firma
prin care se intermediau, sub controlul Securitatii, mare parte din exporturile Romaniei. In legatura
cu incarcaturile de otel, tabla si ciment ale unui unui numar de sapte nave care au parasit porturile
romanesti la finele anului 1989 nu exista nici o dovada ca s-ar mai fi efectuat vreodata plata. Nu sau
gasit nici un fel de facturi sau declaratii vamale de export care sa probeze achitarea marfurilor,
pentru ca nici nu mai avea cine sa le incaseze: ICE Dunarea, unitatea Securitatii care supraveghea
aceste tranzactii, disparuse in decembrie 1989. Nu mai exista nimeni care sa-l poata trage la
raspundere pe domnul Voiculescu pentru neachitarea contravalorii incarcaturilor acestor nave –
regimul comunist, ca si Securitatea, cei care ordonasera si controlau aceste exporturi, nu mai existau
– cel putin formal. Pentru a sesiza dimensiunile afacerilor derulate inainte de 1989 ca intermediar al
Securitatii de Dan Voiculescu, astazi om politic si patronul unui popular canal de televiziune,
trebuie spus ca numai prin intermediul CRESCENT, ICE Dunarea a realizat 40% din totalul
exporturilor de ciment ale Romaniei pe anul 198820.
Dar nu numai Voiculescu a avut de cistigat de pe urma acestor tranzactii externe ale Securitatii,
realizate prin unitatea specializata din subordinea spionajului comunist. Un control preliminar
realizat in perioada 17 iulie – 10 august 2000 in arhivele operative si neoperative ale ICE Dunarea
de Ovidiu Budusan, procuror specializat in fraude financiare din Parchetul General, a pus in lumina
mai multe aspecte, din care retinem: nerepatrierea unor dobinzi la depozite bancare plasate de
unitatea Securitatii in strainatate, practica platii unor comisioane exagerate, in numerar, catre
intermediari in baza unor intelegeri prealabile, sume din care o parte erau ulterior plasate in conturi
personale la banci straine de catre cei care gestionau tranzactiile si chiar ridicarea de bani in
17
18
19
20
numerar de catre persoane fizice, la ordinul ICE Dunarea, de la ghiseele BRCE, fara ca operatiunile
sa fie evidentiate in registre contabile – cei din urma fiind, foarte probabil, ofiteri de spionaj trimisi
in misiuni deplin conspirate in Occident. Investigatiile s-au oprit aici. Dupa alegerile din 2000,
arhivele ICE Dunarea au fost re-clasificate si ulterior au disparut de-a binelea, procurorul Ovidiu
Budusan, autorul investigatiei, a fost demis din Parchetul General sub un pretext oarecare, iar
asupra acestei laturi a implicarii institutionalizate a Securitatii si urmasilor ei in afaceri s-a asternut
tacerea21.
Dupa 1989, o alta parte “vertebrata” a securistilor din ICE Dunarea si fostul Serviciu Independent
pentru Comert Exterior au ramas sa faca afaceri in “cadru organizat”. Mai intii, numerosi ofiteri au
fost preluati chiar in centrala Ministerului Comertului Exterior. Astfel, in primavara anului 1990, 11
fosti securisti ocupau functii de directori si sefi de serviciu, unul dintre ei ajungind chiar in functia
de ministru intre octombrie 1991 si noiembrie 199222. La conducerile unor intreprinderi din
subordinea acestui minister (precum FRUCTEXPORT, AGROEXPORT,
METALIMPORTEXPORT sau TERRA au fost plasati, de asemenea, fosti ofiteri de securitate. Toti
acestia proveneau din cadrul fostei ICE Dunarea, din Serviciul Independent pentru Comert Exterior
al Securitatii, iar citiva erau foste cadre ale Directiei de Informatii Externe, spioni sub acoperirea de
atasati comerciali, retrasi de la posturi dupa 1989. Au fost si ofiteri care au parasit ministerul in
1990 – cum a fost cazul fostului ministru adjunct Badita, care avea gradul cel mai inalt – acela de
general de securitate. Generalul Badita a parasit “comertul exterior” in care se exersase in anii
comunismului pentru postul de consilier economic sef al Ambasadei Romaniei la Teheran23.
Situatia nu e singulara. Un alt mare numar de ofiteri ai fostului DSS, proveniti din aceleasi structuri
economice specializate in afaceri oneroase, au ajuns bine plasati in structuri ale statului, apropiate
indeletnicirilor lor anterioare. Astfel, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comertului si
Ministerul Turismului numisera pina in august 1993 un numar de 17 fosti ofiteri ai fostei Securitati
la posturi in strainatate, ca atasati sau consilieri comerciali, alti 11 au intrat in Centrala Ministerului
Comertului Exterior, intarind rindurile celor deja prezenti. Dezvaluiri de presa aratau tot atunci ca
Petre Ciobanu, director in Ministerul Afacerilor Externe fusese ofiter DIE si ca alti doi ofiteri ai
Securitatii ocupau functii cheie: Radu Herghelegiu la Departamentul pentru Reforma si Petru Rares
ca director al EXIMBANK24.
Nu numai ofiterii care s-au ocupat de comertul exterior al Romaniei sau de tranzactiile oneroase cu
sasi, evrei, otel si ciment ale regimului au facut afaceri in cadru organizat. La concurenta cu acestia,
ca si cu fostele cadre DIE care au ramas in Serviciul de Informatii Externe, ofiteri ai Serviciului
Roman de Informatii, proveniti din fosta Securitate, au coordonat, in serviciu comandat, operatiuni
speciale menite sa aduca venituri substantiale “comanditarilor” lor, fie superiori din serviciile
secrete, fie oameni din structurile puterii care au asigurat “spatele politic” al operatiunilor, dar si lor
insisi.
Cazul cel mai mediatizat a fost cel privind contrabanda cu petrol prin gara Jimbolia, cu incalcarea
prevederilor privind embargoul impus Iugoslaviei. In cursul anilor 1994-1995, prin statia CFR
Jimbolia au tranzitat vagoane cisterna cu produse petroliere, dirijate fara acceptul organelor vamale,
in Serbia. Activitatea a fost desfasurata sub acoperirea societatii Silvesta, administrata de Ilie
Stanciu, fost ofiter de securitate, cu colaborarea directa a unor cadre militare din Serviciul Roman
de Informatii, cu rol de coordonare si supraveghere a operatiunilor. In 23 iulie 1994, colonelul Doru
Spataru de la Politia Transporturilor Feroviare a devenit extrem de curios in legatura cu actele si
destinatia convoaielor de combustibili. Iata ce consemna acesta intr-un raport trimis superiorilor:
“In dupa-amiaza aceleiasi zile, am fost contactat de catre seful SRI zonal Timis, locotenent-colonel
Mataragiu Costi, care mi-a explicat faptul ca vagoanele cu incarcate cu motorina sint destinate
Iugoslaviei, ca se vor mai face astfel de transporturi si ca aceasta operatiune are aprobarea
21
22
23
24
ministrului de Interne, a directorului SRI, a ministrului transporturilor, a Directiei Generale a
Vamilor si a primului ministru”25. La scurta vreme, ofiterul a fost sunat de ministrul de interne Doru
Ioan Taracila si apoi de seful sau direct de la Bucuresti, de la care a primit “ordin de neimplicare,
fiind o problema guvernamentala”. O “problema guvernamentala” care a adus grave prejudicii de
imagine Romaniei, ca si un prejudiciu direct, prin neplata taxelor vamale si a impozitului pe profit,
depasind 7 milioane dolari. Dosarul de ancheta nr.1014/P/1998 a acestei operatiuni are peste 3.000
pagini. Dupa alegerile din 2000, investigatiile au fost sistate. Mai trebuie retinut un fapt: locotenentcolonelul
Mataragiu, seful SRI Timis cel care a coordonat operatiunea la fata locului, l-a anchetat in
mai multe rinduri, in anii 1985 si 1986, cind era doar locotenent de securitate in Timisoara, pe
scriitorul Andrei Bodiu, pe atunci student, numai pentru vina de a fi prezentat la un cenaclu poezii
considerate subversive. Stau dovada chiar actele din dosarul personal pe care acesta l-a putut
consulta recent si din care nu lipsesc poeziile incriminate.
*
Am schitat mai sus, prin citeva exemple, modul in care ofiterii fostei Securitati s-au ocupat de
“afaceri” in cadru organizat, lucrind practic fie in structuri guvernamentale anume destinate, fie in
servicii secrete. Şirul asa-ziselor “operatiuni speciale” dezvoltate de serviciile secrete constituite in
Romania pe ruinele fostei Securitati este mult mai lung. Pe de o parte, nu incape in spatiul acestei
prezentari, iar pe de alta parte divulgarea lor publica este considerata in prezent o incalcare a
secretului de stat.
A doua categorie a afacerilor in care s-au implicat structurile fostei Securitati dupa reorganizarea ei
in 1990 au fost cele dezvoltate prin actiuni individuale, plasate sub protectie institutionala sau
politica. La palierul cel mai de jos al unor asemenea afaceri se afla numeroasele agentii private de
protectie si paza. Aici functioneaza o parte din cei 306 ofiteri ai fostei Directii a V-a de Securitate si
garda si din cei 447 ofiteri ai Unitatii speciale F, destinata filajului. Nu toti, ci doar aceia care nu siau
gasit loc in unitatile cu acelasi specific ale Servicului de Protectie si Paza26, Serviciului Roman
de Informatii27, Unitatii de informatii a Ministerului de Interne28 sau Jandarmeriei29. Ceea ce este
relevant in sensul protectiei de care se bucura la rindul lor aceste societati private este ca foarte
putine dintre ele au functionat cu avizele necesare din partea Politiei. Desi multe dintre societatile
de protectie si paza desfasoara actiuni care incalca atit Legea de organizare si functionare a SRIului,
care arata ca numai aceasta institutie poate desfasura actiuni de urmarire prin intermediul
tehnicii operative (microfoane, camere de filmat ascunse etc.), cit si prevederi constitutionale clare
privind drepturile cetatenesti, se pot numara pe degetele de la o mina persoanele responsabile in
legatura cu care Serviciul Roman de Informatii a sesizat organele de cercetare penala. Putem banui
ca protectia acordata unora dintre firmele de “protectie” ascunde interese si de alta natura: de pilda,
un filaj sau o ascultare de telefon, pentru care ofiterii de informatii nu vor sa parcurga calea legala
de obtinere a unui mandat de la procuror.
Afacerile dezvoltate de fosti securisti sub protectia relatiilor colegiale cu cei ramasi in structuri si cu
un “spate politic” asigurat sint ilustrate de numeroase cazuri, care au aparut in presa din Romania.
Mai putin cunoscuta, dar sugestiva este istoria holdingului ARGIROM, astazi firma cu un
impresionant succes de afaceri. Actionarul principal, Iosif Armas, actualmente deputat PSD
(partidul de guvernamint) s-a nascut in 12 mai 1965 la Luncavita, in judetul Caras Severin. A
absolvit Politehnica. Este acum un personaj important in lumea afacerilor si la fel de binecunoscut
“mecena” al sportului, proprietar al echipei de fotbal Poli Timisoara si presedinte al Federatiei
Romane de Box. Ocupa un loc in topul celor 100 de multimilonari in dolari ai Romaniei, cu o avere
estimata la 50 – 60 de milioane USD. Intr-un interviu acordat mai demult unei reviste de afaceri,
Armas dezvaluia reusita succesului sau, pe care il atribuia “oamenilor cu care lucrez, colaboratorilor
25
26
27
28
29
mei”, fara de care, spunea, nu ar fi reusit sa faca mai nimic. Probabil ca a spus adevarul. Actele de
la Registrul comertului arata ca, in 24 martie 1994 a fost inregistrata la Bucuresti firma ARGIROM
SA, cu un capital social subscris de 2.997.000.000 lei, o suma imensa pentru data respectiva – peste
2 milioane USD. Iosif Armas detinea 62% din aceasta firma, restul fiind impartit intre mai multi
actionari, persoane fizice. Printre acestia, fostul ministru de interne intre 1993 – 1996, Doru Ioan
Taracila, iar la pozitia a 3-a figureaza ca actionar cu un procent de 5% din firma fostul ofiter de
securitate Marian Ureche. Inainte de 1989, dupa cum am aratat mai sus, Ureche a fost implicat, ca
fost ofiter superior in Directia I-a de Informatii interne, in actiuni de politie politica. In momentul in
care a devenit actionar la ARGIROM, Marian Ureche era profesor la Institutul National de
Informatii, scoala de cadre a Serviciului Roman de Informatii. A participat la constituirea firmei cu
un aport la capital de 179.820.000 lei (mai mult de 100.000 USD) care nu se poate justifica prin
veniturile sale. Ulterior, Ureche a cesionat actiunile detinute sotiei. Dupa alegerile din 2000 a
devenit sef al Serviciului Independent de Protectie si Anticoruptie din Ministerul Justitiei, de unde,
dupa cum am aratat mai sus, a demisionat recent, in urma dezvaluirilor privind trecutul sau securist.
La infiintare, ARGIROM se ocupa oficial cu “operatiuni de barter cu Republica Moldova si
operatiuni de export, cu aprobarea ONU, in Iugoslavia”. ARGIROM mai functiona ca intermediar
in achizitii efectuate de MapN, facea parte din patronatul zaharului, detinea spatii de depozitare si
magazine. Neoficial, in perioada de inceput a firmei, activitatea se centra in jurul exporturilor
ilegale de carburanti in Serbia. ARGIROM-ul a fost suspectat, asa cum reiese dintr-un vechi raport
al politiei, nu numai de livrarea de carburanti, ci si de contacte in vederea livrarii de armament catre
zonele de conflict din fosta Iugolavie, via Ungaria si Bosnia – Hertegovina. Cu banii rezultati din
aceste afaceri nu tocmai curate, dar si cu credite bancare luate in urma presiunilor protectorilor sai,
ARGIROM s-a dezvoltat treptat: au fost cumparate spatii comerciale, imobile, o retea de taximetre.
Imediat dupa 2000, ARGIROM SA, a reusit performanta sa cumpere integral chiar si o statiune
balneara montana (Baile Herculane).
Afaceristii se intilnesc si in functii la virf din serviciile secrete. La propunerea directorului
Serviciului Roman de Informatii, Radu Timofte, presedintele Iliescu a confirmat, pe 21 noiembrie
2001 numirea generalului de brigada Ion Popescu, zis Gioni, in functia de director adjunct al SRI.
Casatorit cu o judecatoare de la Curtea Suprema de Justitie, viata sa este un adevarat succes story.
Gioni Popescu a lucrat inainte de 1989 ca subofiter acoperit (avea grad mic, pentru ca nu avea decit
liceul la baza) in cadrul Securitatii. Functia sa civila era cea de director al retelei magazinelor de
stat. Indeletnicirile practice erau mult mai prozaice. Gioni Popescu avea oricind la indemina pentru
activisti, securisti sau pentru cei ce plateau bine televizoare color, frigidere, videoplayere, combine
audio – in general tot ce nu se gasea pe piata. Dupa 1989, s-a descurcat mult mai lejer. In primul
rind, si-a desavirsit studiile, pina in 1993; nu a mai durat mult pina ce a devenit doctor in economie.
In prezent are gradul didactic de conferentiar universitar. Cu o asemenea carte de vizita academica,
Gioni Popescu a ajuns colonel si, ulterior, general SRI intr-un timp record. A fost implicat in mai
multe scandaluri, de la afacerea “Jimbolia”, la operatiuni de contrabanda cu tigari si combustibili.
Prin numirea sa in 2001 ca adjunct al lui Radu Timofte, se ocupa in prezent de logistica Serviciului
Roman de Informatii, de achizitiile si investitiile institutiei. Functia nu este deloc de neglijat, in
conditiile in care, printr-o serie de Ordonante de urgenta din 2001 si 2002, fosta ICE Dunarea,
unitatea comerciala a Securitatii, a fost practic reinfiintata in cadrul serviciilor secrete. Astfel,
Serviciul Roman de Informatii are voie sa-si faca “firme sub acoperire”, Serviciul de Informatii
Externe poate sa “desfasoare in conditiile legii activitati cu caracter economic”, iar Serviciul de
Protectie si Paza poate sa presteze servicii de paza si protectie contra cost30. Revenim insa la
numirea lui Gioni Popescu ca adjunct al directorului SRI Radu Timofte, in legatura cu care acesta
din urma declara: “In ce priveste eventualele critici privind moralitatea ocuparii acestui post, daca e
sa apelam la punctul de vedere moral, toti avem mustrari de constiinta”31…
30
31
Epilog
Un fost colonel de securitate din Dolj, pensionat la cerere in 1990 spunea: “cei care au crezut dupa
22 decembrie ca vor inlatura Securitatea si-au facut iluzii. Securitatea din Romania, la fel ca toate
institutiile similare din fostele tari socialiste este organizata in asa fel incit, chiar daca unii dintre
sefii ei dispar, functioneaza in continuare fara ei. Ierarhia este organizata pe principiul sirului
indian. Cind unul dintre sefi dispare, sirul face un pas in fata si locurile sint ocupate automat.
Organizarea are totusi o hiba, care a distrus unitatea aparatului: daca seful din capul sirului o ia in
alta directie, toti il urmeaza”32. Scenariul pare cu totul credibil. Ceea ce n-a reusit sa prevada
ofiterului de securitate pensionar este ca, in lumea ciudata si originala a tranzitiei romanesti,
prezenta fostilor sai colegi in politica, administratie, servicii secrete si nu in ultimul rind implicarea
lor in afaceri va reda securistilor vechea unitate.
Datele privind numarul informatorilor Securitatii provin din surse oficiale. Este vorba de seful arhivelor Serviciului
Roman de Informatii care gestioneaza arhiva fostei Securitati, colonelul Florin Pintilie, pe care l-am intervievat in
ianuarie 1997 pentru postul de radio Europa Libera.
Date extrase din Organigrama DSS, pe care am publicat-o sub pseudonimul B. Petriceicu in Romania libera
nr.4187/2003.
Domnita Ştefanescu, Cinci ani din istoria Romaniei. O cronologie a evenimentelor, decembrie 1989 – decembrie 1994,
Ed. Masina de Scris, Bucuresti, 1995, p.34 (in continuare: Cinci ani…).
Prin Decretul CFSN nr.3 (Cinci ani…, p.39).
Ibidem.
Romania Libera nr.1207/1994, Nasul: Gelu Voican Voiculescu. Inainte de 1989, Voiculescu era un geolog cu
preocupari ezoterice, de la astrologie la yoga, fapt care l-a adus in atentia Securitatii. A facut si inchisoare, pentru
falsificarea unor deconturi. Evenimentele din decembrie 1989 l-au adus in preajma echipei lui Ion Iliescu, asupra
careia se pare ca a exercitat o oarecare fascinatie. A indeplinit mai multe functii oficiale. In prezent este ambasador
in Maroc.
Vezi amanunte asupra procesului de preluare a fostei Securitati de catre noua putere politica instalata la Bucuresti dupa
22 decembrie 1989 in Marius Oprea, Mostenitorii Securitatii, articol din Analele Institutului Roman de Istorie
Recenta, vol. I, Ed. Polirom, Iasi, 2003, p.13-36.
Cinci ani…, p.46-47.
Model dezvaluit si ilustrat cu documente din arhivele fostului PCUS de Vladimir Bukovski in celebra sa carte Judecata
la Moscova, tradusa si in limba romana la Ed. Albatros si Universal Dalsi, Bucuresti, 1998.
Alexandru Tanasescu s-a nascut in 17 martie 1945 la Bucuresti. Dupa trecerea in rezerva, s-a manifestat drept un
apropiat al partidului condus de Ion Iliescu.
V.I.Lenin, Stingismul, boala copilariei comunismului, Ed. PCR, 1948, p.31 (editia a II-a).
Ernesto Garzon Valdes, El terrorismo de estado, in Revista de estudio politicos nr.65, Madrid, 1989.
Jens Reich, Sicherheit und Feigheit - der Käfer im Brennglas, in volumul Staatspartei und Staatssicherheit, sub
coordonarea lui Siegfried Suckut si Walter Süss, Ch. Links Verlag, Berlin 1997, p.25-38.
Cartea Neagra a Comunismului, sub red. Stephane Courtois, ed. Humanitas, Bucuresti 1998, p. 775 (Addenda la editia
in limba romana, care cuprinde numeroase completari privind represiunile Securitatii in Romania comunista).
Marturia ii apartine muncitorului Gheorghe Gyerko, brasovean de nationalitate maghiara. Sotia sa Eniko ne-a declarat si
cele suferite de familia arestatului: “Tot calvarul familiei mele a inceput din data de 19 noiembrie. Din seara de 19
32
noiembrie, sotul meu nu a venit acasa. Dupa citeva zile, au venit la domiciliul meu doi ofiteri, care m-au anuntat ca
sotul meu este retinut si ca trebuie sa faca sechestrul bunurilor din casa. Au facut proces verbal si mi-au spus ca nu am
voie sa vind si sa deteriorez obiectele comune, deoarece se vor licita. Dupa doua saptamini, sotul meu a fost adus acasa
de doi securisti. Era foarte slabit si tras la fata”. Dupa ce le-au fost instrainate bunurile, sotii Gyerko au fost deportati
intr-un alt oras, unde au primit domiciliu fortat intr-un camin de nefamilisti. Aceiasi soarta au impartasit-o alti 60 dintre
participantii la revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni (vezi Marius Oprea, Stejarel Olaru, Ziua care nu se uita:
15 noiembrie 1987 – Brasov, ed. Polirom, Iasi, 2002, p.113-114. Cartea a aparut in limba engleza la aceeasi editura in
2003).
Vezi Marius Oprea, Filip Florian, Ce-am avut si n-am pierdut: serviciile de informatii din Romania, in revista Dilema,
nr.64 – 68, aprilie – mai 1994 (text difuzat de Radio Europa Libera).
Informatie din sursa confidentiala.
Vezi nota nr.2.
Extras dintr-un comentariu transmis de postul de radio Europa Libera in 20 iunie 2002.
Anuarul Statistic al Romaniei, 1990.
Fragmente din acest raport al lui Ovidiu Budusan au circulat pe Internet. O copie a raportului integral se pastreaza in
arhiva Institutului Roman de Istorie Recenta..
Domnita Ştefanescu, Cinci ani…, p.487.
Romania Libera, nr.130/1990, Securitatea exista! Linga noi…
Evenimentul Zilei, nr.345/1993, Numirea unor fosti securisti in strainatate aduce Romaniei imense prejudicii.
O copie a raportului se pastreaza in arhiva Institutului Roman de Istorie Recenta.
Unitate specializata in protectia demnitarilor, infiintata in februarie 1990.
Infiintat in aprilie 1990, Serviciul Roman de Informatii a preluat majoritatea sediilor, arhivele si o parte importanta a
cadrelor fostei Securitati. Prin lege, are atributii de contraspionaj, dar SRI a fost implicat de asemenea in numeroase
scandaluri privind urmarirea ilegala si nejustificata a unor cetateni cu manifestari critice la adresa regimului Iliescu.
Codificata sub numele UM 0215, devenita din 1997 UM 0926, aceasta unitate contzrainformativa din cadrul
Ministerului de Interne a fost de asemenea implicata in actiuni ilegale, indreptate impotriva opozantilor politici.
Infiintata la inceputul anului 1990, Jandarmeria a preluat cei aproape 25.000 militari si ofiteri ai fostelor Trupe de
Securitate, care inainte de 1989 aveau sarcina sa anihileze miscarile de strada. Astazi, Jandarmeria pazeste sediile
publice cu ocazia mitingurilor de protest.
Prima OUG, 154 din 21 noiembrie 2001 abiliteaza SIE sa desfasoare activitati economice. A urmat un cadou similar
pentru SRI, prin OUG 72 din 13 iunie 2002, apoi cea privind activitatile de serviciu privat pe care le poate desfasura
SPP-ul (OUG 103 din 29 august 2002). Cel puti curios este ca pina si Serviciul de Telecomunicatii Speciale a primit
dreptul de a “presta servicii” in regim privat, prin OUG 7 din 30 ianuarie 2002.
Declaratie data postului de radio BBC la 21 noiembrie 2001.
Marius Oprea, Mostenitorii…, p.13.