"Da, eu l-am impuscat pe Ceausescu"

cel mai dur dintre cei trei care si-au descarcat armele in trupurile celor doi dictatori, traieste inca marea contradictie dintre actele militarului de atunci, care indeplinea o misiune, si constiinta unui om care a omorat alti oameni. Pentru ca, dincolo de atatea carti care s-au scris, in tentativa de-a reconstitui cu minutie ultimele zile ale lui Ceausescu, se afla, ascuns in spatele misiunii sale de soldat, un om care si-a descarcat arma in trupurile altor doi oameni. "Una din marile realizari ale Revolutiei este abolirea pedepsei cu moartea" - este parerea de astazi a lui Ionel Boeru, dupa ce 12 ani a suportat sa-si auda propriul glas rostind nu fara o anume emfaza: "Da, eu l-am impuscat pe Ceausescu".
"L-am strans de brat, sa taca: nu voiam sa se faca circ" "Impreuna cu inca un coleg il duceam pe el. Pe ea o luasera de brate ceilalti doi din plutonul de executie. Cand am iesit afara si a vazut multimea, el a inceput sa cante. Cateva versuri din Internationala. Asta m-a iritat, nu voiam sa se faca circ, voiam sa se termine totul repede si atunci l-am strans de brat, sa taca. Era mica distanta pana la zid. I-am dus acolo, cam la vreun metru si jumatate de perete. Se tineau bine, astazi pot spune ca erau tari si au murit cu demnitate, cu toate ca, pana in ultima clipa a procesului, au crezut ca pentru ei mai exista scapare".

*
Era ultimul act al misiunii pe care Ionel Boeru, pe atunci capitan parasutist la Boteni, o primise de la generalul Victor Atanasie Stanculescu. Cu cateva ceasuri inainte, nici nu s-ar fi gandit ce raspundere va apasa pe umerii lui. In dimineata de Craciun, in jur de ora 8, i-a chemat comandantul unitatii din Boteni: cine se ofera voluntar pentru o misiune cu totul speciala. Au fost opt, el avand gradul cel mai mare. "Preiei comanda, aveti douazeci de minute sa va inarmati si sa va pregatiti!" Cand s-au imbarcat in cele doua elicoptere, era convins ca vor fi dusi sa apere televiziunea sau vreun alt obiectiv din Bucuresti. Abia dupa ce a aterizat pe stadionul Steaua si i-au luat la bord pe cei care, doua ceasuri mai tarziu, aveau sa faca parte din completul de judecata al Ceausestilor, a inteles ca misiunea lor e cu totul alta. Astazi, cand poate pune cap la cap evenimentele de atunci, isi aminteste cu detasare detaliile calatoriei. Atunci inca nu stia incotro merge, ce-l asteapta, simtea numai teama generala ca elicopterul ar putea fi doborat, ca, in haosul general, situatia s-ar putea oricand intoarce si, cel mai stresant lucru, oricare dintre cei cu care venea in contact putea fi "dusmanul". A trebuit sa treaca multa vreme pana sa afle pentru ce a aterizat la Targoviste. Au fost intampinati cu armele indreptate spre ei si de un TAB care s-a apropiat de elicopter cu mitraliera de 14,5 in pozitie de tragere: o decizie gresita si nu mai misca nimeni. Abia dupa ce generalul Stanculescu a vorbit cu Kemenici, comandantul unitatii, lucrurile au inceput sa capete o logica si pentru el. "Capitane - i-a spus generalul - n-am incredere decat in dumneata. Ai sa te ocupi de executie". Vorba vine. Trebuia sa puna la punct toate amanuntele legate de vizita medicala, de proces, de executie, de ridicarea cadavrelor si de aducerea lor la Bucuresti. Era pentru prima oara cand afla nu doar in ce consta misiunea lui, ci si ca Ceausestii erau prizonieri in acea unitate: chiar in TAB-ul care-i intampinase amenintator la aterizare.

"Nu ma gandeam decat cum sa scapam cu viata din povestea asta"
"Ne miscam repede. Nici nu stiam cum se face o executie, daca trebuie popa, toate lucrurile astea. Dupa ce i-am pus cu spatele la zid, ne-am indepartat vreo cinci metri si m-am intors la ei. Ceilalti doi din pluton au facut la fel. Atunci am vazut ca unul dintre cei cu care i-am dus la zid pe condamnati ramasese acolo, langa ei. Era o situatie foarte incordata: soldat langa soldat, in jurul zidului, fiecare cu glont pe teava, fiecare sa poata deschide focul. I-am strigat omului sa plece si le-am zis celor doi, care erau asezati in stanga mea, sa dea parghia armei pe foc automat. Aveam armele la sold, niciodata in viata mea de militar nu mai trasesem de la sold. Dar asa primisem ordin. Aveam 30 de gloante in incarcator, dar, ca sa fiu sigur ca am glont pe teava, am mai armat o data, iar glontul de pe teava a sarit afara. Vedeti, cand esti in razboi si vezi dusmanul de la distanta si tragi si vezi cum cade, ai alt sentiment. Nu te uiti in ochii lui, nu-l simti ca e om, tragi, si gata, el cade. Acum era altceva. Erau prea aproape de mine. Si atunci am actionat mecanic. Ma uitam pe deasupra lor, ma uitam prin ei, imi dadeam mie insumi ordine ce trebuie sa fac. Si mai stiam un lucru: ca daca ratam, se poate intampla orice. Mai tarziu aveam sa aflu ca asa stateau lucrurile: generalul Stanculescu daduse ordin unuia dintre ofiterii de-acolo, care fusese asesor in proces, ca, in cazul in care vreunul dintre noi ezita, sa dea o lovitura de AG 40, ca sa termine totul. Or asta ar fi fost un adevarat macel. Asa ca problema trebuia rezolvata chiar daca vreunul din ceilalti doi rateaza. Simteam ca ar fi un succes sa scapam cu viata din povestea asta".

*
O groaza de amanunte, care de care mai imprevizibile. Pregatirea pentru proces si detaliile executiei. "Capitane, e novoie de trei oameni pentru pluton - mi-a spus generalul. S-a uitat la mine atat de fix, incat am stiut chiar in acel moment ca eu trebuie sa fac parte din pluton si ca trebuia sa-i gasesc numai pe ceilalti doi. Dar ei s-au oferit singuri: erau cei de sub comanda mea, pe care si-i luase Stanculescu pentru garda lui. Stiam ce trebuie sa fac la sfarsit, asa ca procesul nu mai conta pentru mine. Dar trebuia sa fac ce-mi spusese generalul. Sa-i pregatesc pe Ceausesti, sa ma port bine cu ei, sa nu le vorbesc urat, sa nu-i lovesc".

I-a scos din TAB. Imaginea aceea, cu dictatorul ravasit, speriat, scos aproape pe burta din transportor, a facut inconjurul lumii. "Nu l-am recunoscut, atat de schimbat era. Palid, cu parul zburlit, a iesit sprijinit de mine, si-a trecut mana prin par si si-a pus caciula. La aer, s-a mai inviorat, si-a recapatat culoarea in obraji, si-a regasit tinuta. L-am dus intr-o camera pentru vizita medicala, dar n-a acceptat decat sa i se ia tensiunea. Si doctorul s-a mirat ce tensiune avea dupa atatea zile de stres: avea tensiunea unui om tanar. L-am dus in sala de judecata, dupa care am scos-o din TAB pe ea. M-a socat: daca el arata ca un om normal, ingrijit si care mirosea proaspat, ea mirosea ingrozitor. Nici n-a vrut sa faca vizita medicala. I-am bagat, deci, in sala de judecata si mi-am ocupat si eu locul acolo. Ceilalti doi militari stabiliti pentru plutonul de executie au ramas in fata usii. Eu aveam misiunea sa raman in sala pe timpul procesului si, daca aud vreun foc de arma, care ar putea insemna o incercare de salvare a Ceausestilor, sa deschid focul asupra lor, indiferent pe cine ranesc sau omor in afara de ei".

"Am pus prima rafala pe el"

"N-am dat comanda foc decat atunci cand am inceput eu insumi sa trag, asa ca ceilalti doi din pluton au reactionat oarecum cu intarziere. Unul dintre ei a tras numai un glont, pentru ca in agitatia aia nu apucase sa-si dea parghia pe foc automat. Am golit incarcatorul. Am tras cate trei serii scurte, pe fiecare, de la dreapta la stanga. Prima rafala am pus-o pe el. Sa fi fost un snop de patru, cinci gloante - o forta foarte mare - pe care le-a primit in piept si care l-au aruncat pe spate. Ei i-am secerat picioarele, de aia nici n-a cazut pe spate. Apoi au inceput sa traga si ceilalti doi si altii, care nu erau in plutonul de executie. Un soldat, care era de fata, de-acolo din unitate, pe care-l porecleau Masinuta, si care avusese o altercatie cu ea, cu Elena, si inca unul din baietii mei de la Boteni, care nu facea parte din pluton, dar care a deschis focul pentru ca lui nu-i spusese nimeni ca nu trebuie sa traga. Si am mai auzit, din spate, tragandu-se cu mitraliera de 14,5 de pe TAB si mi-am dat seama ca asta era o masura de siguranta".

*
Tot timpul procesului, cei doi dictatori au sperat ca e doar un circ, si ca vor scapa - locul ales pentru proces, Targoviste, alimentand chiar superstitiile lui Ceausescu. "Cand juriul s-a retras ca sa delibereze, el chiar i-a spus Elenei ca nu-i nimic, el a mai fost judecat in tinerete, la Targoviste, si a scapat. Dar eu n-am putut sa ma concentrez la proces. Stiam ce-o sa urmeze, ce ma asteapta si nu voiam decat sa se termine, naibii, totul. Abia dupa ce s-a citit sentinta, iar ei au inteles, in sfarsit, ca vor fi executati, am ramas cateva clipe singur cu ei. Nu spuneau nimic, parca abia se obisnuiau cu ideea. A aparut atunci un colonel care mi-a ordonat sa intru in actiune. "Ii iei pe rand, ii duci la zid si-i impusti". Ceausestii au inceput atunci sa vocifereze, ca vor sa fie impuscati impreuna. Atunci am intervenit eu: sa zicem ca asta e ultima lor dorinta, sa le-o indeplinim. Colonelul a iesit, a vorbit ceva pe hol si a acceptat. Atunci au intrat soldatii cu sforile si a inceput cel mai groaznic moment: al legarii mainilor - pentru ca vocifereau si strigau. Dupa aia, i-am scos afara".
"Ai intrat in istorie, capitane!"

"Ei erau deja cazuti, dar cand am auzit mitraliera de pe TAB m-am speriat: credeam ca urmam noi, asa ca am ridicat arma deasupra capului si m-am intors. Nu era teama, era panica de-a binelea. Atunci l-am vazut pe generalul Stanculescu, care mi-a spus: linisteste-te, capitane, nu se intampla nimic. Iar aghiotantul lui, un locotenent major, s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Capitane, ai intrat in istorie".

Y 77uy7uy Nu-mi mai trebuia nimic. Desi tot noi trebuia sa ne ocupam de impachetarea cadavrelor in foi de cort, am refuzat sa ma apropii de zid. Mi-am adunat oamenii si m-am dus la elicopter. Stiam ca se terminase. Baietii au adus cadavrele, le-am imbarcat si am decolat spre Bucuresti, la stadionul din Ghencea".
*
N-a vazut, nici un moment, in Ceausesti, doi batranei lipsiti de aparare. Avea si cu ce sa lupte impotriva oricarei slabiciuni: toata tineretea lui de soldat, caci intrase in scoala militara de 14 ani. Asa ca putea sa rupa atunci, cu aceeasi duritate cu care o face astazi, misiunea lui de militar de sentimentele lui de om care a deschis focul asupra altor oameni. "Cand in jurul meu se vorbea de 64 de mii de victime, cand vedeam la televizor cum se trage, cand stiam ca unul dintre prietenii mei de la Boteni murise deja la Televiziune, nu-mi ardea de nimic altceva decat sa-mi duc la bun sfarsit misiunea mea: aceea de a-i executa. Asa vedeam lucrurile atunci. Astazi insa cred cu totul altceva".
"Am luat pacatul tau asupra mea"

Nu a visat niciodata acel moment, a fost ca o zi care parca nu facea parte din viata lui: nu mancase nimic, nu bause, nu fumase decat doua tigari. Ajuns in unitate seara, in acea seara de Craciun, le-a povestit colegilor misiunea si s-a imbatat. A dormit bustean cateva ceasuri, dupa care a fost trezit: la Bucuresti nimeni nu gasea cadavrele dictatorilor, pe care el le lasase pe stadion, sub cerul liber, sa vina careva de la minister sa le ia: o incurcatura. Si nici in zilele urmatoare nu si-a facut vreme sa se gandeasca la executie. Un argument sumar: "Cei doi meritau sa moara; eu eram soldat; am primit misiunea sa-i execut; am dus la bun sfarsit aceasta misiune. Punct. De ce tocmai eu? Nu stiu. Trebuia sa o faca cineva si pe asta. Abia mai apoi mi-a fost teama, in cazul ca roata se poate intoarce, la prima mineriada: era, totusi, comandantul suprem.
In ianuarie 1990, cand am plecat acasa, la tara, bunicul meu, care era preot, si care fusese si preot militar inainte de razboi, m-a luat deoparte si mi-a spus sa ma linistesc; facuse el niste rugaciuni si n-am inteles prea bine cum a zis: am luat eu totul asupra mea, tu traieste linistit. Dar de atunci s-a dus naibii totul, si o spun eu, care nu am convingeri religioase". "Dupa emisiunea lui Tuca, ma injura lumea pe strada" "Oamenii nu inteleg ca Ceusestii si-au meritat soarta, si ca in acele zile oricine ar fi fost in locul meu i-ar fi impuscat. Dar sa ne amintim ce s-a intamplat atunci, care era tensiunea, gradul de surescitare in care fiecare din noi lua decizii. Eram la Piata Berceni odata si oamenii m-au recunoscut, dupa ce am aparut la emisiunea lui Tuca. Uite, criminalul asta l-a omorat pe Ceausescu, si m-au injurat. De asta m-am si ferit atatia ani sa vorbesc si sa apar prin presa. Oamenii nu vor sa vada cat de mult au castigat prin moartea celor doi dictatori". "As mai face-o, doar daca as mai fi manipulat, ca atunci" Au infiintat o asociatie: "Asociatia revolutionarilor - 25 decembrie 1989". Fix 27 de membri, toti cei care au avut un rol concret in prinderea, judecarea si executarea cuplului Ceausescu. Asa tin legatura, se ajuta si se sprijina unii pe altii. Fireste, prin Ionel Boeru, care pare sa fi ramas, ca si atunci, in plutonul de executie, un fel de lider. "Dar nimeni n-a ajuns cine stie ce - o spune Boeru, astazi. Daca-i iei pe rand, care s-a pensionat, care a ramas in armata in diverse functii anonime. Cartile le fac acum tot cei care le-au facut atunci".
Iar viata a luat-o razna pentru el dupa acel eveniment. Avea un apartament prin Ghencea, a mai primit unul prin asociatie. Acum nu mai are nimic. Sta cu chirie, intr-un apartament cu doua camere, caci in urma divortului i-a ramas doar praful de pe toba. "Asa a fost sa fie. Din pacate, m-am apucat de baut".
Ar mai face-o o data, s-ar mai oferi voluntar? "Astazi vad lucrurile cu totul altfel. N-am fost, asa cum se zice, calau. Am fost mai degraba o victima a razboiului psihologic din acele zile. Dupa 12 ani, zic: una din marile realizari ale Revolutiei este abolirea pedepsei cu moartea, indiferent ce motiv politic a stat la baza abrogarii acelei legi. Daca as mai face-o: da, dar numai daca as fi la fel de manipulat ca atunci".