"Da, eu l-am impuscat pe Ceausescu"
cel
mai dur dintre cei trei care si-au descarcat armele in trupurile
celor doi dictatori, traieste inca marea contradictie dintre actele
militarului de atunci, care indeplinea o misiune, si constiinta unui
om care a omorat alti oameni. Pentru ca, dincolo de atatea carti care
s-au scris, in tentativa de-a reconstitui cu minutie ultimele zile
ale lui Ceausescu, se afla, ascuns in spatele misiunii sale de
soldat, un om care si-a descarcat arma in trupurile altor doi oameni.
"Una din marile realizari ale Revolutiei este abolirea pedepsei
cu moartea" - este parerea de astazi a lui Ionel Boeru, dupa ce
12 ani a suportat sa-si auda propriul glas rostind nu fara o anume
emfaza: "Da, eu l-am impuscat pe Ceausescu".
"L-am
strans de brat, sa taca: nu voiam sa se faca circ" "Impreuna
cu inca un coleg il duceam pe el. Pe ea o luasera de brate ceilalti
doi din plutonul de executie. Cand am iesit afara si a vazut
multimea, el a inceput sa cante. Cateva versuri din Internationala.
Asta m-a iritat, nu voiam sa se faca circ, voiam sa se termine totul
repede si atunci l-am strans de brat, sa taca. Era mica distanta pana
la zid. I-am dus acolo, cam la vreun metru si jumatate de perete. Se
tineau bine, astazi pot spune ca erau tari si au murit cu demnitate,
cu toate ca, pana in ultima clipa a procesului, au crezut ca pentru
ei mai exista scapare".
*
Era ultimul act al misiunii pe care Ionel Boeru, pe atunci
capitan parasutist la Boteni, o primise de la generalul Victor
Atanasie Stanculescu. Cu cateva ceasuri inainte, nici nu s-ar fi
gandit ce raspundere va apasa pe umerii lui. In dimineata de Craciun,
in jur de ora 8, i-a chemat comandantul unitatii din Boteni: cine se
ofera voluntar pentru o misiune cu totul speciala. Au fost opt, el
avand gradul cel mai mare. "Preiei comanda, aveti douazeci de
minute sa va inarmati si sa va pregatiti!" Cand s-au imbarcat in
cele doua elicoptere, era convins ca vor fi dusi sa apere
televiziunea sau vreun alt obiectiv din Bucuresti. Abia dupa ce a
aterizat pe stadionul Steaua si i-au luat la bord pe cei care, doua
ceasuri mai tarziu, aveau sa faca parte din completul de judecata al
Ceausestilor, a inteles ca misiunea lor e cu totul alta. Astazi, cand
poate pune cap la cap evenimentele de atunci, isi aminteste cu
detasare detaliile calatoriei. Atunci inca nu stia incotro merge,
ce-l asteapta, simtea numai teama generala ca elicopterul ar putea fi
doborat, ca, in haosul general, situatia s-ar putea oricand intoarce
si, cel mai stresant lucru, oricare dintre cei cu care venea in
contact putea fi "dusmanul". A trebuit sa treaca multa
vreme pana sa afle pentru ce a aterizat la Targoviste. Au fost
intampinati cu armele indreptate spre ei si de un TAB care s-a
apropiat de elicopter cu mitraliera de 14,5 in pozitie de tragere: o
decizie gresita si nu mai misca nimeni. Abia dupa ce generalul
Stanculescu a vorbit cu Kemenici, comandantul unitatii, lucrurile au
inceput sa capete o logica si pentru el. "Capitane - i-a spus
generalul - n-am incredere decat in dumneata. Ai sa te ocupi de
executie". Vorba vine. Trebuia sa puna la punct toate amanuntele
legate de vizita medicala, de proces, de executie, de ridicarea
cadavrelor si de aducerea lor la Bucuresti. Era pentru prima oara
cand afla nu doar in ce consta misiunea lui, ci si ca Ceausestii erau
prizonieri in acea unitate: chiar in TAB-ul care-i intampinase
amenintator la aterizare.
"Nu
ma gandeam decat cum sa scapam cu viata din povestea asta"
"Ne
miscam repede. Nici nu stiam cum se face o executie, daca trebuie
popa, toate lucrurile astea. Dupa ce i-am pus cu spatele la zid,
ne-am indepartat vreo cinci metri si m-am intors la ei. Ceilalti doi
din pluton au facut la fel. Atunci am vazut ca unul dintre cei cu
care i-am dus la zid pe condamnati ramasese acolo, langa ei. Era o
situatie foarte incordata: soldat langa soldat, in jurul zidului,
fiecare cu glont pe teava, fiecare sa poata deschide focul. I-am
strigat omului sa plece si le-am zis celor doi, care erau asezati in
stanga mea, sa dea parghia armei pe foc automat. Aveam armele la
sold, niciodata in viata mea de militar nu mai trasesem de la sold.
Dar asa primisem ordin. Aveam 30 de gloante in incarcator, dar, ca sa
fiu sigur ca am glont pe teava, am mai armat o data, iar glontul de
pe teava a sarit afara. Vedeti, cand esti in razboi si vezi dusmanul
de la distanta si tragi si vezi cum cade, ai alt sentiment. Nu te
uiti in ochii lui, nu-l simti ca e om, tragi, si gata, el cade. Acum
era altceva. Erau prea aproape de mine. Si atunci am actionat
mecanic. Ma uitam pe deasupra lor, ma uitam prin ei, imi dadeam mie
insumi ordine ce trebuie sa fac. Si mai stiam un lucru: ca daca
ratam, se poate intampla orice. Mai tarziu aveam sa aflu ca asa
stateau lucrurile: generalul Stanculescu daduse ordin unuia dintre
ofiterii de-acolo, care fusese asesor in proces, ca, in cazul in care
vreunul dintre noi ezita, sa dea o lovitura de AG 40, ca sa termine
totul. Or asta ar fi fost un adevarat macel. Asa ca problema trebuia
rezolvata chiar daca vreunul din ceilalti doi rateaza. Simteam ca ar
fi un succes sa scapam cu viata din povestea asta".
*
O
groaza de amanunte, care de care mai imprevizibile. Pregatirea pentru
proces si detaliile executiei. "Capitane, e novoie de trei
oameni pentru pluton - mi-a spus generalul. S-a uitat la mine atat de
fix, incat am stiut chiar in acel moment ca eu trebuie sa fac parte
din pluton si ca trebuia sa-i gasesc numai pe ceilalti doi. Dar ei
s-au oferit singuri: erau cei de sub comanda mea, pe care si-i luase
Stanculescu pentru garda lui. Stiam ce trebuie sa fac la sfarsit, asa
ca procesul nu mai conta pentru mine. Dar trebuia sa fac ce-mi
spusese generalul. Sa-i pregatesc pe Ceausesti, sa ma port bine cu
ei, sa nu le vorbesc urat, sa nu-i lovesc".
I-a
scos din TAB. Imaginea aceea, cu dictatorul ravasit, speriat, scos
aproape pe burta din transportor, a facut inconjurul lumii. "Nu
l-am recunoscut, atat de schimbat era. Palid, cu parul zburlit, a
iesit sprijinit de mine, si-a trecut mana prin par si si-a pus
caciula. La aer, s-a mai inviorat, si-a recapatat culoarea in obraji,
si-a regasit tinuta. L-am dus intr-o camera pentru vizita medicala,
dar n-a acceptat decat sa i se ia tensiunea. Si doctorul s-a mirat ce
tensiune avea dupa atatea zile de stres: avea tensiunea unui om
tanar. L-am dus in sala de judecata, dupa care am scos-o din TAB pe
ea. M-a socat: daca el arata ca un om normal, ingrijit si care
mirosea proaspat, ea mirosea ingrozitor. Nici n-a vrut sa faca vizita
medicala. I-am bagat, deci, in sala de judecata si mi-am ocupat si eu
locul acolo. Ceilalti doi militari stabiliti pentru plutonul de
executie au ramas in fata usii. Eu aveam misiunea sa raman in sala pe
timpul procesului si, daca aud vreun foc de arma, care ar putea
insemna o incercare de salvare a Ceausestilor, sa deschid focul
asupra lor, indiferent pe cine ranesc sau omor in afara de ei".
"Am
pus prima rafala pe el"
"N-am
dat comanda foc decat atunci cand am inceput eu insumi sa trag, asa
ca ceilalti doi din pluton au reactionat oarecum cu intarziere. Unul
dintre ei a tras numai un glont, pentru ca in agitatia aia nu apucase
sa-si dea parghia pe foc automat. Am golit incarcatorul. Am tras cate
trei serii scurte, pe fiecare, de la dreapta la stanga. Prima rafala
am pus-o pe el. Sa fi fost un snop de patru, cinci gloante - o forta
foarte mare - pe care le-a primit in piept si care l-au aruncat pe
spate. Ei i-am secerat picioarele, de aia nici n-a cazut pe spate.
Apoi au inceput sa traga si ceilalti doi si altii, care nu erau in
plutonul de executie. Un soldat, care era de fata, de-acolo din
unitate, pe care-l porecleau Masinuta, si care avusese o altercatie
cu ea, cu Elena, si inca unul din baietii mei de la Boteni, care nu
facea parte din pluton, dar care a deschis focul pentru ca lui nu-i
spusese nimeni ca nu trebuie sa traga. Si am mai auzit, din spate,
tragandu-se cu mitraliera de 14,5 de pe TAB si mi-am dat seama ca
asta era o masura de siguranta".
*
Tot timpul procesului, cei doi dictatori au sperat ca e doar un
circ, si ca vor scapa - locul ales pentru proces, Targoviste,
alimentand chiar superstitiile lui Ceausescu. "Cand juriul s-a
retras ca sa delibereze, el chiar i-a spus Elenei ca nu-i nimic, el a
mai fost judecat in tinerete, la Targoviste, si a scapat. Dar eu n-am
putut sa ma concentrez la proces. Stiam ce-o sa urmeze, ce ma
asteapta si nu voiam decat sa se termine, naibii, totul. Abia dupa ce
s-a citit sentinta, iar ei au inteles, in sfarsit, ca vor fi
executati, am ramas cateva clipe singur cu ei. Nu spuneau nimic,
parca abia se obisnuiau cu ideea. A aparut atunci un colonel care
mi-a ordonat sa intru in actiune. "Ii iei pe rand, ii duci la
zid si-i impusti". Ceausestii au inceput atunci sa vocifereze,
ca vor sa fie impuscati impreuna. Atunci am intervenit eu: sa zicem
ca asta e ultima lor dorinta, sa le-o indeplinim. Colonelul a iesit,
a vorbit ceva pe hol si a acceptat. Atunci au intrat soldatii cu
sforile si a inceput cel mai groaznic moment: al legarii mainilor -
pentru ca vocifereau si strigau. Dupa aia, i-am scos afara".
"Ai intrat in istorie, capitane!"
"Ei
erau deja cazuti, dar cand am auzit mitraliera de pe TAB m-am
speriat: credeam ca urmam noi, asa ca am ridicat arma deasupra
capului si m-am intors. Nu era teama, era panica de-a binelea. Atunci
l-am vazut pe generalul Stanculescu, care mi-a spus: linisteste-te,
capitane, nu se intampla nimic. Iar aghiotantul lui, un locotenent
major, s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Capitane, ai intrat
in istorie".
Y
77uy7uy Nu-mi mai trebuia nimic. Desi tot noi trebuia sa
ne ocupam de impachetarea cadavrelor in foi de cort, am refuzat sa ma
apropii de zid. Mi-am adunat oamenii si m-am dus la elicopter. Stiam
ca se terminase. Baietii au adus cadavrele, le-am imbarcat si am
decolat spre Bucuresti, la stadionul din Ghencea".
*
N-a
vazut, nici un moment, in Ceausesti, doi batranei lipsiti de aparare.
Avea si cu ce sa lupte impotriva oricarei slabiciuni: toata tineretea
lui de soldat, caci intrase in scoala militara de 14 ani. Asa ca
putea sa rupa atunci, cu aceeasi duritate cu care o face astazi,
misiunea lui de militar de sentimentele lui de om care a deschis
focul asupra altor oameni. "Cand in jurul meu se vorbea de 64 de
mii de victime, cand vedeam la televizor cum se trage, cand stiam ca
unul dintre prietenii mei de la Boteni murise deja la Televiziune,
nu-mi ardea de nimic altceva decat sa-mi duc la bun sfarsit misiunea
mea: aceea de a-i executa. Asa vedeam lucrurile atunci. Astazi insa
cred cu totul altceva".
"Am luat pacatul tau asupra
mea"
Nu
a visat niciodata acel moment, a fost ca o zi care parca nu facea
parte din viata lui: nu mancase nimic, nu bause, nu fumase decat doua
tigari. Ajuns in unitate seara, in acea seara de Craciun, le-a
povestit colegilor misiunea si s-a imbatat. A dormit bustean cateva
ceasuri, dupa care a fost trezit: la Bucuresti nimeni nu gasea
cadavrele dictatorilor, pe care el le lasase pe stadion, sub cerul
liber, sa vina careva de la minister sa le ia: o incurcatura. Si nici
in zilele urmatoare nu si-a facut vreme sa se gandeasca la executie.
Un argument sumar: "Cei doi meritau sa moara; eu eram soldat; am
primit misiunea sa-i execut; am dus la bun sfarsit aceasta misiune.
Punct. De ce tocmai eu? Nu stiu. Trebuia sa o faca cineva si pe asta.
Abia mai apoi mi-a fost teama, in cazul ca roata se poate intoarce,
la prima mineriada: era, totusi, comandantul suprem.
In ianuarie
1990, cand am plecat acasa, la tara, bunicul meu, care era preot, si
care fusese si preot militar inainte de razboi, m-a luat deoparte si
mi-a spus sa ma linistesc; facuse el niste rugaciuni si n-am inteles
prea bine cum a zis: am luat eu totul asupra mea, tu traieste
linistit. Dar de atunci s-a dus naibii totul, si o spun eu, care nu
am convingeri religioase". "Dupa emisiunea lui Tuca, ma
injura lumea pe strada" "Oamenii nu inteleg ca Ceusestii
si-au meritat soarta, si ca in acele zile oricine ar fi fost in locul
meu i-ar fi impuscat. Dar sa ne amintim ce s-a intamplat atunci, care
era tensiunea, gradul de surescitare in care fiecare din noi lua
decizii. Eram la Piata Berceni odata si oamenii m-au recunoscut, dupa
ce am aparut la emisiunea lui Tuca. Uite, criminalul asta l-a omorat
pe Ceausescu, si m-au injurat. De asta m-am si ferit atatia ani sa
vorbesc si sa apar prin presa. Oamenii nu vor sa vada cat de mult au
castigat prin moartea celor doi dictatori". "As mai face-o,
doar daca as mai fi manipulat, ca atunci" Au infiintat o
asociatie: "Asociatia revolutionarilor - 25 decembrie 1989".
Fix 27 de membri, toti cei care au avut un rol concret in prinderea,
judecarea si executarea cuplului Ceausescu. Asa tin legatura, se
ajuta si se sprijina unii pe altii. Fireste, prin Ionel Boeru, care
pare sa fi ramas, ca si atunci, in plutonul de executie, un fel de
lider. "Dar nimeni n-a ajuns cine stie ce - o spune Boeru,
astazi. Daca-i iei pe rand, care s-a pensionat, care a ramas in
armata in diverse functii anonime. Cartile le fac acum tot cei care
le-au facut atunci".
Iar viata a luat-o razna pentru el dupa
acel eveniment. Avea un apartament prin Ghencea, a mai primit unul
prin asociatie. Acum nu mai are nimic. Sta cu chirie, intr-un
apartament cu doua camere, caci in urma divortului i-a ramas doar
praful de pe toba. "Asa a fost sa fie. Din pacate, m-am apucat
de baut".
Ar mai face-o o data, s-ar mai oferi voluntar?
"Astazi vad lucrurile cu totul altfel. N-am fost, asa cum se
zice, calau. Am fost mai degraba o victima a razboiului psihologic
din acele zile. Dupa 12 ani, zic: una din marile realizari ale
Revolutiei este abolirea pedepsei cu moartea, indiferent ce motiv
politic a stat la baza abrogarii acelei legi. Daca as mai face-o: da,
dar numai daca as fi la fel de manipulat ca atunci".