M

"Eu il stiu pe tata doar din pozele de acasa"
Ucigasul lui Nicu Balalau este ingropat doar la cativa metri de acesta, in Cimitirul Eroilor Revolutiei
Bogdan avea doar un an in decembrie '89, cand tatal sau a fost omorat. Practic, nu si-a cunoscut tatal si nu-si aminteste nimic despre acesta. Crede insa acum, la varsta de 14 ani, ca "Revolutia a fost si buna si rea. E bine ca nu mai sunt comunistii la putere, e rau ca au murit oameni nevinovati". Despre cum a murit Nicu Balalau stie doar ce i-a povestit mama: "Tata conducea o masina, transporta niste militari spre o unitate a Securitatii din Dumitru Lemnea si atunci a fost impuscat. Eu il stiu pe tata doar din pozele de acasa. Daca tata ar mai fi trait, as fi mers mai des la meciuri, ar fi fost altfel". Visul lui Bogdan este sa ajunga mare fotbalist, idolul sau fiind Cosmin Contra. De pe urma tatalui sau a ramas cu o indemnizatie reparatorie, care reprezinta 60 la suta din salariul mediu pe economie, indemnizatie pe care o primeste doar pana la varsta de 18 ani si aceasta doar in conditiile in care se duce la scoala. Baiatul mai beneficiaza si de transport gratuit, in rest celelalte drepturi stipulate pentru urmasii eroilor-martiri sunt doar cuvinte dintr-o lege: nu pamant, nu casa, nu spatiu comercial. Nici el, nici sora lui, care este majora, nici vaduva lui Nicu Balalau.
De la Parchetul Militar, familia a primit o hartie in care i s-a comunicat cine este ucigasul lui Nicu Balalau: un anume plutonier Stan Traian, mort si ingropat - ironia soartei - tot in Cimitirul Eroilor Revolutiei. De la familia acestuia au aflat insa ca Stan Traian a murit la Ploiesti, de unde a si fost adus la Bucuresti pentru a fi identificat si ingropat, situatie in care raspunsul procuraturii pare a fi o gluma de prost gust. Nu ar fi insa singura. Numai la Asociatia pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revolutiei din Decembrie 1989 erau inscrisi, in 1990, 130 de copii orfani. Anii au trecut, copiii au crescut, iar acum in evidentele asociatiei mai sunt 70 de minori care nu au implinit inca 18 ani.

"Orfana" de Radu
Mama baiatului omorat pe 21, la Inter, nu a cerut de la stat nici casa, nici pamant, nici spatiu comercial
In vara lui 1989, baiatul unui militian l-a injurat de mama. Radu s-a infuriat si i-a dat un pumn. De atunci, pentru tanarul de 17 ani au inceput sicanele: a fost chemat mai mereu la sectie, a fost atat de batut de doi militieni incat a stat noua zile in spital. Incet dar sigur, in sufletul sau a crescut ura fata de nedreptati, fata de sistem. Radu Ionescu nu a iesit in strada odata cu valul, ci a iesit constient de miza pe care au reprezentat-o evenimentele din seara de 21 Decembrie de la Intercontinental.
"Pe data de 22 decembrie urma sa plece in cantonament la schi. Eu intram in concediu si, ca in fiecare iarna, bucuria mea era sa stau acasa si sa astept sa ma sune sa-mi spuna cum a fost pe partie. Pe 21, pe la ora 13, l-am sunat de la serviciu, i-am spus ca mitingul nu a iesit bine si sa stea acasa. L-am sunat din nou pe la ora 14, dar deja nu mai era acasa. Seara, a venit mama unui coleg de-al lui Radu si mi-a spus ca baietii sunt in spital, la reanimare, dar Radu nu mai vorbeste. Deja murise. Sora lui, Ruxandra, a fost tot acolo, la Dunarea, dar ea a avut inspiratia sa plece mai devreme, pe jos, nu a coborat la metrou.
Mama lui Radu nu s-a inghesuit la privilegii. Nu a cerut nici pamant, nici casa, nici spatiu comercial. A primit locul de veci unde este ingropat baiatul si pensia de urmas de 1,6 milioane de lei. Se duce la el la cimitir sau la Liceul "Dante Alighieri", unde - din banii colegilor si ai profesorilor - a fost realizat un bust al lui Radu. Prietenii si colegii acestuia o mai viziteaza si acum pe doamna Ionescu. Baiatul suplu, blond, cu ochii albastri nu se mai intoarce insa niciodata.

Cluj: Viorel Cioara, ucis la Continental
Trei surori nu mai au nici un drept
Azi e sedinta la asociatie. Peste doua zile suntem in 21, se fac 13 ani, e de stabilit cine ce coroane depune, cine ce are de facut. Prima vine Ioana Cioara. Se asaza stinghera pe un scaun si asteapta sa vina si ceilalti. Sala e saracacioasa, neincalzita, miroase a praf si a soba de teracota scoasa din uz. Undeva, in spate, pe niste panouri negre, sunt fotografiile celor 26. Langa fiecare poza stau, impersonale, desenele medico-legale: pe unde a intrat glontul, pe unde a iesit, insotite de cateva explicatii mai degraba savante - cauza mortii.
Ioana e mezina, avea atunci 12 ani. Tatal sau era asistent la oncologie in Cluj-Napoca, iar mama lucra la Clujana. Au aflat abia a doua zi de moartea lui, dar nici acum nu stie exact ce s-a intamplat. Si au ramas ele patru, mama si trei surori, sa-si duca viata mai departe, asa cum s-o nimeri.
Gheorghe Pastor, presedintele asociatiei, e ferm. Zice ca la el, la Asociatia pentru Adevarul Revolutiei din Cluj, nu incap decat cei raniti si urmasii celor morti. Ceilalti, eroii revolutiei din 1996, cum le zice el, n-au decat sa se duca la celelalte trei asociatii din Cluj. Acolo unde s-au aciuat si fostul sef al Militiei, Stoian Rusu, si generalul Mihail Popescu, acum sef de Stat Major, chiar si Cristian Bernevig, cel care, cativa ani mai tarziu, avea sa striveasca cinci oameni pe trecerea de pietoni. La drept vorbind, Gheorghe Pastor are motive serioase sa fie atat de exclusivist: a incasat atunci un glont in genunchiul stang si un altul in soldul drept.
Ioana Cioara nu lucreaza nicaieri. Stie Legea 42, zice ca are prioritate, dar e epileptica si nimeni nu vrea s-o angajeze. Sora sa cea mare, Cristina, a lucrat ca vanzatoare la magazinul Central pana la privatizare. Patronul cel nou a dat-o afara, ca se apropia de 30 de ani. De vreo doua luni incearca sa slugareasca, undeva prin strainatate. Mijlocia, Adriana, e si ea intre doua slujbe. Mama lor, Maria Cioara, s-a prapadit prin '96, de cancer, si, potrivit Legii 42, a luat cu ea in mormant si dreptul la pensia de urmas. Singura bucurie a fost in '91, cand le-au dat pamantul, hectarul. Scurta bucurie, au trebuit sa-l vanda doi ani mai tarziu, ca sa poata trai. N-au luat mare lucru pe el, ca era extravilan. Casa, spatiu comercial - nici pomeneala! Tot ce le incalzeste e ca sunt pe o lista la Primarie, care parca se lungeste de la un an la altul.
De cand le-a murit mama si dupa ce au trecut, tustrele, de 18 ani, surorile Cioara nu mai primesc absolut nimic de pe urma mortii tatalui lor. Ca asa zice legea. Aceeasi lege da insa impostorilor, celor care s-au facut revolutionari pe sub masa, si care oricum n-au pierdut nimic la revolutie, privilegii pana la sfarsitul vietii.

Sapte Jieni in trei camere
"Am primit atunci, cadou de Craciun, un tata ucis si o mama zdrobita de durere. Eram un pusti de 14 ani, dar am inteles tragedia care se intamplase. Sora mea mai mica avea 8 ani si plangea pentru ca ne vedea pe noi toti ca plangem...". E tot ce-si aminteste Catalin despre momentul in care a ramas orfan. Drama familiei Jianu abia incepuse, in acea seara mohorata de decembrie. Trei copii inchisi in casa impreuna cu bunicul primeau o telegrama prin care li se spunea ca tatal lor "se pare ca a fost ucis in Revolutie". Gabriela avea 17 ani si era cea mai mare dintre cei trei frati, probabil singura care a inteles cu adevarat napasta care se abatuse asupra familiei. Catalin tocmai isi scosese buletinul, iar Liliana, la cei 8 ani, abia ce se acomodase cu mersul la scoala. Postasul le-a lasat biletul blestemat, dupa care s-a grabit spre urmatoarea adresa. Bunicul a fost cel care a sunat-o pe Victoria Jianu, mama micutilor, pentru a-i da cutremuratoarea veste. Femeia lucra ca salariat civil intr-o unitate militara din Baneasa si, incepand cu 16 decembrie, nu a mai fost lasata sa paraseasca locul de munca. Sotul ei, Dumitru, era militar de cariera si a fost mitraliat in fata Comitetului Central, dupa ce primise misiunea sa apere FSN-ul.
Victoria Jianu si-a ingropat singura barbatul, dupa care si-a zis ca trebuie sa munceasca, fiindca altfel e pierduta, atat ea cat si micutii. Bani in casa nu mai aducea decat ea, iar nevoile copiilor cresteau de la o zi la alta. Pe langa salariul ei, copiii au primit o pensie de urmas din partea tatalui. Armata isi arata astfel recunostinta, trimitandu-le lunar celor trei orfani o suma modica, pana cand aveau sa termine scoala. In rest, au primit ceva pachete, de Craciun, in primii ani dupa Revolutie si niscaiva bani din celebrul fond Libertatea.
Cei 13 ani care s-au scurs de la Revolutie gasesc familia orfanilor in acelasi apartament de 3 camere din Titan in care locuia si in '89. Doar ca acum sunt 7 persoane trecute pe lista de intretinere. Gabriela si Liliana s-au maritat si nu au inca posibilitatea sa locuiasca in alta parte. Prima are si un copil de 5 anisori. Au depus in fiecare an cerere la toate primariile pentru o locuinta, dar au primit acelasi raspuns. Sunt in evidentele municipalitatii si cazul le va fi solutionat imediat ce se va gasi un spatiu locativ. Cand i-am intrebat despre celelalte facilitati ce li se cuvin prin Legea 42, au inceput sa rada. E un ras amestecat cu amaraciune, caci oamenii au inteles demult ca nu sunt pentru ei acele privilegii. "Probabil daca ne legam cu lanturi sau isi dadea vreunul foc la primarie, am fi primit si noi ceva", isi da cu parerea Catalin, orfanul ajuns acum la 26 de ani. Cum nu a facut asa ceva, se multumeste cu transportul gratuit pe RATB, metrou si tren. Asta, daca isi face pomana casierita de la CFR, "fiindca de multe ori ne spune sa venim in alta zi, ca locurile de revolutionari sunt date. Sa-i mai explic ca nu sunt revolutionar, ci doar un orfan?!".

"O sa ne pierdem casa din cauza restantelor la intretinere"
Intre peretii unui apartament de bloc din Aleea Codrii Neamtului numarul 9, se petrece drama unui ranit al revolutiei, cu certificat de luptator. Garbovit inainte de vreme, Ioan Cordoneanu, 54 de ani, a ramas de la revolutie cu o invaliditate de gradul doi. Si-a capatat-o luptand pe 23 decembrie '89 in fata Televiziunii. "Acolo ni s-au dat arme si munitie de catre cei de la Sectia 1, sa luptam impotriva teroristilor. Se tragea asupra noastra. Ne refugiam in gurile de metrou de la Aviatorilor. Luam ranitii sa-i ducem la ambulante. Am iesit cu inca un coleg sa luam din strada un copil de 13 ani. Era foarte grav ranit. A murit in mainile noastre, cand il duceam la Salvare. Atunci deodata mi s-a facut negru inaintea ochilor si n-am mai stiut nimic. Am fost impuscat in pulpa si soldul piciorului drept. Am ramas cu probleme si pe sistem nervos".
Ioan Cordoneanu, la 13 ani de la revolutie, a ajuns sa traiasca din resturile lasate de precupeti in piata. Membru al Asociatiei 23 Metrou-Bucuresti, din strada Mendeleev, Cordoneanu, cu brevet din 1991 si certificat de luptator din 1996, isi strange capul in pumni: "Primesc pe Legea 42 o pensie de 2.081.000 lei. M-am recasatorit pentru ca aveam nevoie de cineva care sa ma ingrijeasca. Sotia mea, mult mai tanara, este analfabeta, a fost ciobanita. Am luat-o cu un copil: Mihaela. Acum mai avem unul: Razvan. Are patru ani. Copiii nostri mananca numai cartofi, fierti sau prajiti. Acum o sa ne pierdem si casa, pentru ca suntem restantieri la intretinere cu 55 de milioane de lei. De unde sa platesc, daca eu n-am ce manca?! Am obtinut recurs impotriva evacuarii. Am fost peste tot, si la Avocatul Poporului, pentru a obtine aparare gratuita. N-are cine sa ma indrume. Domnul Dan Iosif mi-a spus ca numai taxa de timbru e scutita, pentru avocat trebuie sa dau bani. De unde, cand noi traim din ce ne mai da lumea?!"
Razvan are 4 ani si 7 luni si merge la gradinita. Anul acesta "Mosul" n-o sa-i aduca nimic pentru ca tatal lui nu are nici un ban sa dea la gradinita. Mihaela implineste 8 ani pe 29 decembrie. Este un copil cu probleme si invata la Scoala Ajutatoare nr. 3, de unde mai primeste din cand in cand cate un mic ajutor: de-mbracat, de-ncaltat. Mama ei insa n-are decat o pereche de papuci. Si afara ninge. Istovit, Ion Cordoneanu incheie: "Am facut greva foamei in 2000, pentru apararea drepturilor. Ale cui drepturi?!"

"Mi-au dat o proteza si pe urma mi-au taiat pensia de invalid"
"Pentru cei care gandesc cu stomacul, nu a meritat sa lupti in '89", iti spune Danut Gavra, care a ramas, dupa acel sangeros decembrie, aproape fara tot piciorul stang. Avea atunci 24 de ani si, dupa cum isi aduce aminte, "speram ca daca pica Ceausescu, a doua zi va fi ca in America". A fost in strada inca din 15 decembrie '89, cand dupa serviciu s-a dus la casa lui Tokes. Istoria vrea sa scoata data de 15 decembrie. Vrea sa uitam de dimensiunea spirituala. Daca nu era acel 15, nu era nici 16, nici 22 decembrie. Desi infirm, barbatul, trecut de prima tinerete, traieste si acum clipele care i-au schimbat viata. Strange din pumni si scandeaza lozincile din '89: "Vrem libertate"; "Vrem alegeri libere"; "Vrem faina si malai si pe regele Mihai". A fost impuscat printre primii, la Podul Decebal din Timisoara, in seara zilei de 16. "Cand a aruncat unul din dreapta tigara jos, soldatii din cordon au inceput sa traga fara somatie. Cand am vrut sa ma intorc, un glont m-a nimerit in piciorul stang. De la genunchi si pana la talpa toata carnea era macinata pe dinauntru. Au tras cu dum-dum".
Din '90 incoace a primit de la stat o proteza pentru piciorul ramas lipsa, dar aceasta i-a ramas mica. N-a mai primit una la schimb si noroc cu o cunostinta, din Austria, care i-a cumparat alta proteza. "Dupa ce mi-a dat statul proteza, acum vreo cinci ani, au zis ca nu mai imi dau pensie de infirm, ca acum pot sa lucrez. Le-am spus ca de-abia ma misc, si sa-mi dea ei de lucru, dar mi-au aruncat in fata ca nu-i treaba lor. Pana la urma au renuntat sa ma considere om intreg. Da' eu n-am luptat pentru tara asta? De ce nu-mi da statul de lucru?", te intreaba, cu ochii sticlind de revolta, barbatul care are in palme bataturi de parca ar fi dat cu barosul. Sunt de la carje. Intrebat de relatia dintre Putere si revolutionari, omul e categoric: "E ca la sah - pionii, care am fost noi, aia ce-am iesit pe strada si ne-am dat sangele, sunt sacrificati. Dupa aia apar nebunii, care trag foloasele cand lucrurile s-au linistit. Daca nu eram noi, parlamentarii nu puteau sa huzureasca. Macar pentru noi, astia nenorocitii, ar trebui sa aiba mai mare grija. Traim de azi pe maine". Oricand Danut Gavra ar iesi din nou in strada, ca sa lupte pentru libertate. Daca ar putea, s-ar lupta si pentru situatia economica, pentru ca "acum nu mai stai la coada pentru un pui sau un kil de zahar, dar nu ai bani sa cumperi, desi sunt pe toate gardurile". N-a uitat V-ul victoriei, insa cu glas amarat recunoaste ca "Puterea actuala nu este interesata de noi, adevaratii revolutionari, ci de aia pe care i-a bagat printre noi sa ne dezbine ani de zile si acum tipa".

"Pastrez glontul in mine, poate va vrea cineva sa afle adevarul"
Olimpia Popa a fost ranita la Radio
"Sunt prima fata care am intrat in cladirea CC, imediat dupa ce a decolat elicopterul cu Ceausescu. Am intrat cu soldatii si am descoperit buncarul din Palat. Mi s-a pus o esarfa tricolora pe mana. Am plecat spre televiziune, chiar pe tanc. De acolo, impreuna cu un coleg, m-am intors la CC, iar spre seara am ajuns la Radiodifuziune. Era-n 22. Acolo, dintr-un camion se descarcau arme la cetateni, pe baza de buletin. Cand s-a retras camionul, dintr-o cladire din fata mea s-a tras. Am fost impuscata in sold, umar si gamba stanga. Gloantele mi-au retezat nervul sciatic. Aveam 22 de ani", ne-a declarat Olimpia Popa. Azi ea are 35 de ani si o invaliditate de gradul doi care i-a schimbat total viata. Nu s-a putut casatori. Primeste cinci milioane de lei din care traieste cu mama ei, pensionara de-un milion. Drepturi, de unde?! "In afara de o garsoniera mucegaita in Rahova pe care mi-au dat-o si pe care n-am bani s-o repar, in care stau cu mama mea, n-am vazut nici teren, nici spatiu comercial, nici medicamente gratuite", ne-a spus Olimpia cu obida. Dar cea mai mare suparare a ei este faptul ca nu stie, dupa 13 ani, cine a impuscat-o: "Nici pana in ziua de azi nu mi-au spus nici macar cu ce fel de arma am fost impuscata, nici Politia, nici Procuratura. Mi-au scos gloantele, dar mai am inca schije pe sub piele, poate va vrea cineva sa afle adevarul".

Dragos BOTA, Liviu AVRAM, Dan BUCURA, Gabriela STEFAN, Violeta FOTACHE