Cinism in roba
(1 iulie) - Octavian Paler

In monumentala sa „Istorie a literaturii romane“, G. Calinescu il considera pe Nichifor Crainic „un indemanatec facator de prozeliti“, printre tineri mai ales, carora le vorbea despre „haos“, pentru ca, apoi, sa le dezvaluie „punctele cardinale“. Pentru a fi sigure ca varful „gandirismului“ nu va mai face prozeliti cu ideile sale ortodoxiste, autoritatile comuniste l-au tinut 15 ani in detentie grea, fara sentinta judecatoreasca. Azi, nu stiu cati tineri mai stiu ceva despre Nichifor Crainic. Si nici generatia mea n-a crescut stiind cu mult mai mult. Idolii nostri, avuabili sau nu, se numeau Blaga, Arghezi sau Ion Barbu. Poate, de aceea am tresarit citindu-i amintirile din temnita. M-a incercat un sentiment de vinovatie. Oare despre cate orori nu stim, inca, nimic? Si pana unde poate fi justificata tendinta de a socoti desuete suferintele indurate de altii, cu argumentul ca avem propriile noastre probleme in prezent?
Nichifor Crainic a stat ascuns din august 1944 pana in mai 1947. Arestat, a fost depus in celula cu numarul 2 din subsolul ministerului de interne. Mizerie infioratoare. „Aerul intra, nu intra, dar navaleau sobolanii flaminzi, rupindu-se din turmele care rapaiau pe coridor. Daca gaseau pe jos o firimitura din mamaliga vinata si imputita, ce ni se da drept mincare, se luau la bataie guitind, muscindu-se salbatic pina cind cel invins ceda. Patul era scund. Se ridicau cu labele pe asternut si te priveau in ochi cu o indrazneala fioroasa. Imposibil sa inchizi ochii“. A capatat o boala de piele. „Trebuia sa stau expus jumatate de zi, despuiat si uns cu alifie, vazut de pretutindeni. In spatele celulei, peretele era tot de geam. Pe acolo ne supravegheau jandarmii, care se gramadeau la geam si rideau de mine. Timp de 25 de zile am fost expus batjocurii tuturor. Citeodata cobora si Teohari Georgescu (ministrul de Interne din acea vreme), mic, rotofei, cu parul cret, postindu-se fumind in fata usii, uitindu-se crunt, pe cind Bunaciu (alta eminenta a vremii), care il insotea, blond, roscovan si jovial, se ascundea ca sa rida“. A fost dus, apoi, la Vacaresti si „plasat in hruba din spatele spitalului, cu peretii picurind de apa, care prinsesera muschi ca pesterile si unde soriceoaicele isi fatau puii in buzunarele paltoanelor noastre“. Au urmat trei lungi crize renale cu dureri atroce. „Ma tavaleam gemind in chinuri, dorindu-mi moartea“. Iarna, i s-a confiscat paltonul. „Ramineam intr-o haina de vara si intr-o patura subtire ca foaea de ceapa“. Consecinta? O pneumonie dubla. Nici un medicament nici acum. Boala lui Zoster a facut-o la Zarca, in celula cu fostul meu profesor de la Drept Istrate Micescu. Nici de data aceasta nu i s-a acordat asistenta medicala. Ultimele boli din acest calvar au fost boala de inima, care i-a provocat pana la urma un infarct, si „o asa-zisa colibaciloza de care am suferit sapte ani si am fost tratat ultimii trei cu un diagnostic fals“.
De ce am simtit nevoia sa evoc aceasta sadica „asasinare lenta“, cum o numeste Crainic? Aflu dintr-o tableta a colaboratorului nostru Doru Braia ca fundatia ICAR, din care fac parte preponderent medici angajati in actiuni de ajutorare a victimelor terorii, a intentat (sprijinita si de alte organizatii) un proces statului roman cerandu-i sa prezinte scuze si victimelor Holocaustului Rosu, cum a prezentat victimelor Holocaustului organizat de fascism. La 16 iunie a.c., demersul a fost respins de Judecatoria sectorului I din Bucuresti, ca neintemeiat, cu motivatia (verbala, deocamdata) ca (va rog cititi-o cu atentie) „nu se poate vorbi de un regim opresiv inainte de 1989“. D-l Braia pune acest verdict aiuritor in legatura cu faptul ca presedintele Judecatoriei este un fost „securist“. Mie, imi aminteste grija directorului SRI, d-l Timofte, de a pune atrocitatile Securitatii la secret sub pretextul „sigurantei nationale“, precum si iritarea pe care i-o starnesc d-lui Nastase insistentele celor ce nu vor sa priceapa ca „democratia“ pesedista nu-si poate arata „desuurile“.