CULTURA - Miercuri, 29 decembrie 2004
La 15 ani de la Revolutie, fictiunea Timisoara
Sindromul adevarului si al minciunii
Marius Theodor Barna e regizor, scenarist si dramaturg (volumul "Erotica 2000" a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania), iar ultimul sau film, "Sindromul Timisoara", a carui premiera a coincis cu rememorarea masacrului timisorean din decembrie 1989, este primul in zece ani, avand ca subiect Revolutia Romana. Cu o distributie internationala si o intreaga aventura de productie (scenariul lui Mihai Creanga a suferit modificari, acelasi rol e jucat de doua actrite in urma schimbarii regizorului initial), filmul e povestea unei frantuzoiace - directoare de agentie de presa - venita sa cerceteze moartea unui coleg-jurnalist si a colcaielilor de minciuni, interese si jumatati de adevaruri intrate in istoria manipularilor sub numele de "sindromul Timisoara". Penduland nehotarat intre istoria personala a unor eroi mai mult sau mai putin fara prihana si trasarea Adevarului de mare Istorie, "Sindromul Timisoara" are in primul rand meritul - de care si regizorul sau e constient - de a readuce in memorie si in discutie unul din importantele puncte negre pe harta prezentului romanesc.
"Sindromul Timisoara" a trecut prin mai multe maini pana sa ajunga la dvs... De ce ati acceptat sa preluati un film deja inceput?
Filmul era intr-o situatie mai nefericita, si nu vreau sa ma plang. Nu voiam sa se piarda, iar unii dintre cei care au fost la vizionare, Ana Blandiana, Romulus Rusan, m-au felicitat pentru ceea ce a iesit pana la urma. Am crezut ca pot sa spun ceva despre cum au vrut niste oameni sa schimbe lumea. A fost o provocare.
O provocare personala sau ca cineast?
Si, si. Eu sunt foarte constient de filmul asta si nu voiam sa fac ceva lipsit de onestitate. Voiam sa fac un lucru minim adevarat. Altfel, as fi facut un videoclip, si nu stiu cati cineasti din Romania ar fi putut sa faca un film ca "Sindromul Timisoara". Sunt si cumva nemultumit, pentru ca subiectul iti transmite o dorinta de a face mai mult.
De aceea, poate, cele doua povesti, cea a mortii jurnalistului francez si cea despre manipulare, ajung sa se concureze.
O spuneti ca si cum ar fi ceva rau. Eu am vrut sa fac un film despre dorinta noastra de a afla adevarul, despre niste personaje, cum unii au crezut ca pot schimba lumea, iar altii au putut pacali, si cum cei care ne-au pacalit au ajuns sa ne conduca. Mi se pare definitoriu, chiar pentru alegerile pe care le-am trait acum, ceea ce spune un personaj in finalul filmului: "Diavole, peste nu stiu cat timp ai sa pierzi!". Ca, dramaturgic vorbind, filmul mergea de la inceput in directia asta mi se pare ok, si nu-mi pare rau ca l-am facut. El are si o valenta morala, intr-un final, iar asta e foarte greu de obtinut, mai ales in fictiune. Am introdus la un moment dat si scene de documentar, in care oameni vin si vorbesc direct in fata camerei; astea sunt dificil de facut. Vom vedea cum va fi primit ceea ce-am incercat noi, eu sper ca filmul va circula.
De ce ati preferat sa refaceti scene din timpul Revolutiei timisorene?
Sa stiti ca nu prea exista inregistrari documentare. Noi am vrut sa prezentam lucruri care asa s-au desfasurat atunci, dar in care sa putem introduce personajele din film. De pilda, ceea ce se petrecea in spatele balconului de la Opera, in foaier, se emiteau legi, se faceau doleante. Discutand cu unii, mi-am dat seama ca nu toata lumea face diferenta intre fictiune sau docudrama si utilizarea mai multor limbaje. Pe de alta parte, filmul e o tentativa de a descoperi o realitate, mai mult sau mai putin posibila. Am filmat impuscarea tinerilor in fata catedralei, iar a doua zi ziarele au scris ca a fost exact ca acum 12 ani (realizarea "Sindromului Timisoara" a durat, cu intreruperi, circa trei ani, n.r.). Filmul e cu obiecte in miscare, oameni, personaje, idei.
Reconstituirile pleaca de la relatari ale martorilor de atunci?
Da, am citit foarte mult, m-am interesat. Eu insumi, fiind de loc din Oradea, am pornit de la convingerea ca stiu cate ceva despre ce s-a intamplat acolo.
E, de altfel, primul film care incearca sa duca la capat acest subiect.
Da, din pacate filmul lui Stere Gulea (care de altfel mi-a fost profesor) spune prea putin. Eu am incercat sa fac un lucru onest, normal, iar cand spui normal in cinematografia romana, spui de fapt foarte mult, pentru ca s-au facut foarte multe bazaconii.
Asteptarile fata de un astfel de film sunt foarte ridicate.
Da, probabil oamenii se asteptau la mai mult, eu atat am putut. Nici subiectul nu e foarte comod, nu e un diamant slefuit.
Veti mai lucra la slefuirea lui?
Vreau sa fac un film despre Europa Libera, despre niste tineri care scriau in anii '70 pentru Europa Libera si au avut probleme cu Securitatea. E un subiect foarte sensibil, emotionant. Pe de alta parte, eu am facut "Fata-n fata", "Razboi in bucatarie", acum "Sindromul Timisoara", ar fi momentul sa ma apuc de o comedie. Nu ca as refuza subiectele politice, dar nu sunt un cineast politic, ma intereseaza oamenii. Cand faci film, spui o poveste, nu faci propaganda.
Interviu realizat de Iulia POPOVICI