O istorie cu inocenţi

Cine va citi mai târziu ziarele din decembrie 2004 va crede că tot ce e întunecat şi nefast în istoria primilor cincisprezece ani de după evenimentele tulburi din decembrie ’89 are o singură explicaţie. O singură cauză. O „cauză a cauzelor“, originară şi absolută, care se chema Ion Iliescu. Douăzeci şi două de milioane de inocenţi, îşi va zice acel cititor, au fost hipnotizaţi, au fost prostiţi, au fost împiedicaţi să fie ei înşişi de această „cauză a cauzelor“. Ea a reuşit, iniţial, să-i atragă pe mulţi inocenţi în ceea ce se numea în epocă FSN. Tot ea, folosindu-se de o Televiziune total inocentă, silită prin mijloace malefice să cadă în păcat, a reuşit să întunece minţile multor milioane de inocenţi care, intraţi în transă, i-au dat acestei „cauze a cauzelor“ legitimitate democratică. Apoi, stăpână pe situaţie, ea s-a folosit de nişte prim-miniştri inocenţi, de nişte miniştri inocenţi, de un parlament, în mare parte, naiv, pentru a împinge România cât mai departe de normalitate.

Probabil - îşi va mai zice acel cititor – „cauza cauzelor“ a avut puteri oculte, supranaturale. Altminteri nu se explică de ce milioane de inocenţi s-au năpustit de trei ori spre cabinele de vot pentru a-i asigura un alibi democratic. Nu se explică nici faptul că în jurul ei s-au strâns diverşi inocenţi avizi să-şi dovedească fidelitatea. Nu se explică nici faptul că încă şi mai mulţi inocenţi i-au pus la dispoziţie televiziuni, radiouri, ziare, institute de sondare a opiniei publice, Justiţia şi alte instituţii ale statului. Toţi aceşti inocenţi acceptând cu entuziasm să devină complici. La un moment dat, a apărut şi un fel de „cauză secundă“ alături de „cauza cauzelor“, pe nume Adrian Năstase. Împreună, cele două „cauze“ au lucrat la consolidarea unui partid de inocenţi, care-şi zicea PSD, făcând din el un instrument şi un paravan ideologic. Acest partid de inocenţi a înşelat, la rândul său, o Poliţie inocentă, intelectuali inocenţi, gazetari inocenţi, funcţionari inocenţi, încât „cauza cauzelor“ şi „cauza secundă“ n-au mai fost nevoite să facă nici un efort. Mecanismul complicităţilor şi slugărniciilor mergea de la sine. „Cauza cauzelor“ trebuia doar să-şi joace rolul de „locomotivă electorală“, trăgând după ea pe toţi inocenţii din anturaj care, instalaţi, comod în „vagoane“ priveau pe fereastră istoria.

Cam aceasta e imaginea care se desprinde din lectura unor comentarii apărute la finalul ultimului mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu. Comentarii care, mie, mi-au pus două probleme. Una de ordin psihologic. Ura din ele. Alta, de ordin logic. Ion Iliescu e, oare, singurul vinovat de răul din ultimii cincisprezece ani? Nu ştiu dacă-şi mai aminteşte cineva că eu am iscălit primul articol contra lui Ion Iliescu, după ’89. Se chema „Iluziile au durat numai o lună“ şi mi-a adus nenumărate injurii. De-atunci, am scris, tot contra d-lui Iliescu, un raft întreg, cred, de articole. Unele excesive, nedrepte. Dar niciodată n-am făcut-o cu ură. Cel puţin, aşa consider. N-am făcut-o cu ură, deşi, prin ’90, aşa ceva ar fi fost, poate, explicabil. Depresurizarea bruscă din conştiinţele noastre, petrecută în decembrie ’89, ne eliberase de o lungă tăcere impusă prin teroare. Înainte de a învăţa să vorbim normal, era firesc, poate, să răcnim, să ne convingem că avem, în sfârşit, dreptul de a huidui. Dar azi? După cincisprezece ani? Iliescu a încălcat în chip sfidător Constituţia în campania electorală şi a făcut apoi câteva gesturi stupefiante. Dar e mai logică ura decât revolta?

Prefer să nu caut un răspuns. Încă şi mai multe întrebări îmi pune tendinţa de a reduce vinovăţiile la una sau două persoane, chiar dacă acestea sunt principalele vinovate. Vinovăţiile lui Iliescu şi Năstase au fost facilitate şi chiar încurajate de altele. Pe care le-aş putea împărţi în trei categorii. În prima, aş numi clica formată în jurul fostului preşedinte. Clica alcătuită din învârtiţi, profitori şi mari corupţi a căror „cloşcă“ a acceptat să fie Ion Iliescu. În a doua categorie, aş pune toate complicităţile de care s-a servit oligarhia pesedistă pentru a supune România prin resemnare şi lehamite; toate complicităţile şi toate slugărniciile. În a treia categorie, aş pune un adevăr pe cât de trist, pe atât de penibil. Ion Iliescu şi PSD nu s-au servit de teroare. S-au bazat pe complicităţi voite, pe voluntari zeloşi şi pe voturile multora dintre noi. Adrian Năstase n-a fost un dictator cum ne sugerează unii. A fost, din clipa în care a devenit prim-ministru, un vanitos linguşit, încurajat să se manifeste ca megaloman. Dacă nu dorim să înţelegem aceste lucruri, lecţiile care ne sunt servite de istorie vor rămâne inutile. Şi vom recidiva.

Cotidianul