Observatorul Cultural

Decembrie ’89 si teoria conspiratiei (I)

Ruxandra CESEREANU

Incepind din acest numar, publicam in foileton un studiu consacrat de Ruxandra CESEREANU teoriilor „conspirationiste“ privitoare la revolutia romaneasca din decembrie 1989. Autoarea inventariaza un mare numar de volume „de gen“, autorii ilustrind o prodigioasa fantezie a combinatiilor de culise, a interventiilor unui numar ilimitat de servicii secrete etc. etc. – pe scurt, o veritabila patologie a „scenaritei“ pe tema prabusirii regimului comunist…

Evenimentele din decembrie 1989, cunoscute si acceptate, in general, sub denumirea de revolutia romana, au suscitat adesea interpretari riscante. Adeptii tezei conspiratiei au fost cei mai vehementi demolatori ai mitului revolutiei romane, cu demonstratii spectaculoase nu arareori. Unii dintre sustinatorii teoriei conspiratiei (externe sau interne) nu au exclus si posibilitatea revoltei sau chiar a revolutiei poporului roman in decembrie 1989; acestia nu au acceptat, totusi, decit foarte rar ideea unui sincretism intre conspiratie si revolta, declarind primordialitatea complotului asupra revoltei. Desi, cum am spus deja, ei nu exclud ideea de revolta-revolutie, aceasta este secundara conspiratiei, care inglobeaza si inghite revolutia, distrugind-o si ruinind-o. Voi prezenta tezele legate de teoria complotului in ordinea cronologica in care au fost publicate marturiile si analizele respective, pentru ca este mai usor astfel pentru cititor sa se descurce in hatisul respectivelor teorii, unele dintre ele fiind abracadabrante si apocaliptice.

1. Teoria complotului extern

Cel dintii care a sustinut varianta complotului extern, si aceasta in timp ce revolutia era in desfasurare, a fost Nicolae Ceausescu. In toate interventiile sale de pina in 22 decembrie, el a sustinut teoria unui complot extern, a „agenturilor straine“ si a serviciilor de spionaj straine, din Ungaria (in mod special), dar si din URSS (si din alte tari foste comuniste, care, intre timp, adoptasera un regim democratic) sau din Occident (SUA, in mod special); un alt termen folosit in acuzele sale este acela de „actiuni teroriste“ ale presupusilor complotisti straini.

Obsesia sa era, insa, un complot urzit de Ungaria (aceasta obsesie il va marca si pe unul dintre poetii sai de curte, Corneliu Vadim Tudor, liderul unui partid ultranationalist, care va pretinde contrapunctic in revista Romania Mare, aparuta in 1990, ca revolta de la Timisoara s-a nascut dintr-un complot maghiar, sprijinit international). Din stenogramele sedintelor Comitetului Politic Executiv al CC al PCR si din aparitiile televizate ale lui Ceausescu rezulta felul tendentios in care dictatorul credita amestecul spionilor straini (in speta, maghiari) in treburile interne ale Romaniei, care ar fi amenintat prin actiunile lor integritatea teritoriala a tarii; nu este clar daca Ceausescu chiar credea in aceasta interpretare sau doar intentiona sa musamalizeze faptul ca poporul roman (timisorenii, bucurestenii etc.) se revoltase impotriva lui.

Cum dictatorul se afla, in ultima faza a regimului sau, in paranoia nationalismului furibund, cea vizata in mod aparte ca fiind intriganta si spioana era Ungaria (de aici, una dintre formulele predilecte ale dictatorului de a acuza „cercurile revansarde, revizioniste“ sau „iredentiste, soviniste“; in timp ce Occidentul era catalogat ca fiind reprezentat in complot de „cercuri imperialiste“). Desi nu face referinta directa la KGB, Ceausescu acuza limpede un amestec al URSS, fiindu-i cunoscut chiar si lui faptul ca Mihail Gorbaciov nu il agrea intre liderii est-comunisti, considerindu-l neostalinist si aratindu-se adesea iritat de prestatia retrograda a lui Ceausescu in cadrul tendintei reformatoare a celorlalte tari comuniste. De vina pentru tulburarile timisorene erau, deci, in opinia lui Ceausescu, strainii (id est ungurii, maghiarii) infiltrati pe teritoriul romanesc, apartenenta etnica a pastorului reformat László Tökes constituind un pretext potrivit pentru a invada Romania, considera dictatorul.

Radu Portocala, in Romania – autopsia unei lovituri de stat – in tara in care a triumfat minciuna (in romaneste de Ioana Cantacuzino, Agora Timisoreana si Editura Continent, 1991), porneste de la premisa ca revolutia romana a fost un amestec de fals si real, mai exact un „corolar al perestroikai“ (p. 11), Romania fiind de multa vreme un laborator pentru experientele politice sovietice (inca din 1944, se presupune). Daca francezii au privit la inceput cu patima si simpatie revolutia romana, intrucit vedeau si proiectau in aceasta o reeditare a revolutiei franceze (care aniversa 200 de ani in 1989), dezamagirea lor a fost uriasa atunci cind si-au dat seama ca in decembrie 1989 a avut loc o lovitura de stat instrumentata de URSS.

Deoarece aceasta este teza lui Radu Portocala: creierul loviturii de stat din Romania a fost Moscova (respectiv, Mihail Gorbaciov), conspiratia interna (a romanilor) fiind doar simbolica. Autorul francez de origine romana considera ca Gorbaciov a initiat procesul politic al prabusirii lui Ceausescu inca din 1987, dupa revolta muncitorilor de la Brasov, care a indicat limpede ca si in Romania este posibila o schimbare politica reformatoare. Asa incit, din 1987, Moscova creeaza in Romania structura unei dizidente la nivelul nomenclaturii, prin vechi aparatciki cazuti in dizgratia lui Ceausescu; acestia sint incurajati sa trimita scrisori publice de protest in strainatate, in aceste scrisori fiind criticat Ceausescu, dar nu comunismul. Inca dinainte de 1987 exista, insa, o factiune a Securitatii (subordonata KGB-ului) care incepe sa lanseze (din 1985) zvonul „reformatorului“ Ion Iliescu, apt sa scoata Romania din impasul regimului ceausist; astfel ar fi fost modelata treptat opinia publica, din 1987 mai intens si mai amplu; posturile occidentale de radio, la rindul lor, prin emisiunile in limba romana, incep sa ii pregateasca pe romani pentru o posibila schimbare de regim (p. 16).

Desigur, nu intreaga structura a Securitatii era pro-moscovita; existau doua factiuni rivale, clar orientate: una pro-sovietica, alta, nationalista (care ii era fidela lui Ceausescu tocmai pentru nationalismul megalomanic al acestuia); Radu Portocala sustine, insa, ca de la un punct incolo, factiunea pro-moscovita ar fi preluat controlul asupra celeilalte, cel mai probabil din 1987, dupa ce Gorbaciov s-a impus ca lider mondial absolut. Omul-cheie al loviturii de stat este creditat a fi Silviu Brucan, care in 1988 face o vizita in SUA, Marea Britanie si URSS, in care se presupune ca definitiveaza detaliile legate de lovitura de stat (p. 22). La inceputul anului 1989, URSS ar fi anuntat discret statele occidentale despre o probabila schimbare a regimului din Romania; in septembrie 1989 sint prezentate la posturile de radio occidentale textele anticeausiste semnate de un asa-zis Front al Salvarii Nationale; Radu Portocala presupune ca textul fusese gindit si scris de aripa reformatoare, pro-moscovita, a Securitatii.

Faptul care l-ar fi decis pe Mihail Gorbaciov sa initieze inlocuirea echipei politice din Romania este discursul lui Ceausescu la Congresul al XIV-lea, care a avut loc in noiembrie 1989 si unde dictatorul roman a cerut retrocedarea Basarabiei; prin aceasta pretentie teritoriala (considerata tabú), Ceausescu ar fi declansat scenariul moscovit al caderii sale (p. 27-28). URSS a avut complici externi pentru „revolutia“ romana: cel mai important a fost Ungaria, care s-a ocupat de publicitatea cazului pastorului reformat László Tökes. In mod intentionat enoriasii pastorului anticeausist au fost lasati sa protesteze pina cind multimea s-a format multietnic, apoi majoritar romaneasca, fiind apta pentru revolta propriu-zisa. László Tökes ar fi fost doar un pretext pentru stimularea si promovarea publica a unei revolte, considera Portocala, intrucit pastorul reformat a fost arestat in 17 decembrie si eliberat in 22 decembrie (adica nu a mai fost necesar in desfasurarea propriu-zisa a evenimentelor).

La inceput, Armata si Securitatea au evitat sa utilizeze arme de foc, folosind tunuri de apa si bastoane; armele de foc vor fi folosite doar dupa ce incep vandalizarile, comise, de altfel, de provocatori care erau fie agenti straini, fie securisti (p. 35). Armata, atrasa si ea, se presupune, in complot, foloseste armele de foc in asa fel incit sa faca starea de revolutie credibila; si Securitatea a participat la represiune, dar intr-o masura mai mica decit Armata, afirma Radu Portocala. Din 20 decembrie, presa occidentala este dezinformata programat si ritualic in privinta victimelor, fiind lansata ideea de masacru si genocid. Inca inainte de 20 decembrie, posturile straine de radio raspindesc zvonul extinderii revoltei si in alte orase ale tarii, scopul fiind atitarea romanilor; s-ar fi mizat pe efectul special al unei benzi sonore in care timisorenii infruntau verbal soldatii, care, mai apoi, incepeau sa traga.

Radu Portocala comenteaza: „Se astepta ca romanii sa iasa in strada si sa-l huiduie pe dictator; era obligatoriu sa aiba impresia ca ei sint la originea caderii lui si ca tot ei sint apoi aceia care-i aleg pe cei ce vor prelua puterea. Punctul de plecare al montajului este Timisoara. Miscarea care, incet-incet, se generalizeaza se bazeaza pe o fictiune“ (p. 53). Lovitura de stat se definitiveaza in perioada 21-22 decembrie 1989. In 21 decembrie are loc mitingul „sinucigas“ al dictatorului (sfatuit probabil de Securitate), care inca din 20 decembrie (dar si mai devreme) acuza o conspiratie straina si o incercare de lovitura de stat. Boicotul mitingului s-ar fi datorat urmatoarei situatii: manifestatia s-a spart si oamenii au fugit, intrucit prin difuzoare s-ar fi auzit, la un moment dat, zgomot de focuri de arme si tipete (acestea nu ar fi putut fi inscenate sau inregistrate decit de Securitate). Apoi multimea s-a repliat in centrul Bucurestiului, dar fara sa existe lideri; la lasarea intunericului a inceput sa se traga in protestatari, intrucit erau necesare victimele.

In 22 decembrie, a fost inscenata sinuciderea generalului Vasile Milea: acesta fusese docil fata de ordinele dictatorului si acceptase ca Armata sa traga in populatie; Ceausescu nu avea, prin urmare, motiv sa il elimine; de aceea Radu Portocala crediteaza ideea ca generalul Milea a fost asasinat de factiunea pucista din Securitate, pentru a obtine sprijinul Armatei in momentul in care fostul ministru al Apararii devenea „martir“ (p. 71-72). Dar ziua de 22 decembrie, dupa anuntarea oficiala a revolutiei, prilejuieste si marile inscenari pentru mass-media occidentale: gropile comune de la Timisoara, cu presupuse trupuri schingiuite, si estimarea victimelor la 60.000, fiind declarat genocidul. O alta minciuna a revolutiei ar fi fost capturarea lui Ceausescu: acesta a fost arestat si probabil chiar executat in 22 sau cel tirziu in 23 decembrie, dar s-a asteptat pina in 25 decembrie pentru a fi anuntat public acest lucru, in asa fel incit sa se mai adune victime care sa legitimeze „revolutia“ si travaliul revolutionar al noii Puteri instalate.

Insasi executia lui Ceausescu a fost montata, cuplul fiind ucis inainte de a fi filmata presupusa executie (probabil, considera Portocala, cei doi au fost impuscati dupa metoda ruseasca, cu un glont in ceafa). Un loc aparte in lovitura de stat l-a avut Ion Iliescu: in studioul 4 din TVR, acesta are o atitudine de lider incontestabil, dind ordine, convocind, anuntind programe; la fel procedeaza si in sediul Comitetului Central, intrucit isi stia lectia, o pregatise din timp. Pentru a masca puciul si mai ales eminenta cenusie moscovita, Iliescu si grupul sau lanseaza psihoza despre si cu „teroristi“ si iluzia de microrazboi civil: este evitat termenul securisti, intrucit Iliescu fusese instalat la Putere cu girul Moscovei, dar de catre Securitate (respectiv, de factiunea pro-sovietica). Puterea speculeaza chiar intr-o anumita etapa acuza ca „teroristii“ ar fi fost straini: existenta acestora ar fi creat conditiile pentru interventia trupelor Pactului de la Varsovia, respectiv a sovieticilor (p. 117)! Insusi George Bush empatizeaza cu posibilitatea (sau chiar sugereaza) ca URSS sa intervina militar in Romania, in favoarea „revolutiei“.

Victimele continua sa apara si dupa 22 decembrie, intrucit noua Putere s-a bazat pe sacrificarea inocentilor, pentru aceste victime grupul Iliescu fiind direct vinovat; pentru a nu raspunde pentru atitea morti inutile, Ion Iliescu si acolitii sai au pretins cu obstinatie spontaneitatea „revolutiei“. In concluzie, revolutia a fost uzurpata de o „simpla remaniere guvernamentala“ cu membri ai nomenclaturii de rangul doi (p. 135). Pentru faptul ca regimul nu s-a schimbat, ci doar a fost remaniat pledeaza faptul ca una dintre primele misiuni ale Serviciului Roman de Informatii (creat in martie 1990, dar fiind, de fapt, Securitatea renascuta) a fost sa ii furnizeze lui Ion Iliescu dosarele romanilor din exil care coagulasera in Opozitie, acuzind regimul Iliescu de neocomunism. Apoi alegerile din 20 mai au impus in mod legal echipa pro-gorbaciovista si anticeausista a FSN. Conchide amar Radu Portocala: „Pentru prima oara in istorie, stapinirea sovietica asupra unei tari este validata prin plebiscit de catre un popor care isi imagineaza ca a votat pentru libertate“ (p. 154).

Demonstratia pas cu pas a autorului francez de origine romana are citeva scapari: noua Putere nu a putut evita, pina la urma, contaminarea termenului teroristi de sensul securisti, iar Securitatea a fost umilita in aceasta etapa (ca ea a renascut revigorata prin crearea SRI constituie o etapa ulterioara, cu alte conotatii, care nu mai tin neaparat de revolutie, ci de restauratie).

Apoi trupele Pactului de la Varsovia care ar fi putut „ajuta“ Romania nu mai erau valide in decembrie 1989, pentru simplul fapt ca multe din fostele tari-satelit ale Moscovei trecusera prin asemenea preschimbari politice, incit nu mai erau interesate de adunarea lor intr-un grup aparte, ci isi vedeau fiecare de destinul lor national in context european; chiar si in cazul in care ar fi fost solicitate pentru a ajuta Romania in sens reformist politic, nu este deloc sigur ca ele ar fi acceptat sa participe printr-o invazie militara, la urma urmei; singurii care ar fi putut intra de facto cu trupe in Romania ar fi fost sovieticii, dar si aici exista destule semne de intrebare. Supozitia asupra cazului Vasile Milea este confuza in varianta Radu Portocala; Ceausescu il catalogheaza pe generalul Milea, dupa ce este anuntata sinuciderea acestuia in dimineata de 22 decembrie, drept „tradator“ si „sabotor“; daca Vasile Milea i-ar fi fost loial pina la capat lui Ceausescu si intru totul obedient fata de regim, in nici un caz dictatorul nu ar fi folosit termenul tradare pentru a-l caracteriza public pe unul dintre cei mai importanti colaboratori ai sai (decit daca nu ar fi fost manipulat de eventualii pucisti); dimpotriva, moartea lui Milea i-ar fi putut servi foarte bine pentru ideea de lovitura de stat, careia i-ar fi cazut victima generalul; or, dictatorul stia ca ministrul Apararii nu i-a ascultat intru totul indicatiile de reprimare a populatiei revoltate, chiar daca a dat, totusi, ordinul de a se trage in populatie, cel putin la Timisoara.

(Nr. 245 – 2 noiembrie 2004)

Decembrie ’89 si teoria conspiratiei (II)

„Patriotismul“ spionajului comunist

Ruxandra CESEREANU

Filip Teodorescu (Un risc asumat. Timisoara – decembrie 1989, Editura Viitorul Romanesc, 1992) se mindreste ca a facut parte, ca ofiter, din Directia de contraspionaj a Securitatii, delimitindu-se de politia politica impotriva populatiei; el apara serviciile de spionaj si contraspionaj, considerindu-le a fi marcate de patriotism, in schimb il critica pe Ion Mihai Pacepa, pe care il califica drept tradator. Filip Teodorescu a fost unul dintre acuzatii de marca in cadrul Procesului de la Timisoara, unde s-a si facut remarcat pentru luarile sale de cuvint. Teza sa este aceea ca evenimentele din decembrie 1989 (in ce-l priveste, se limiteaza doar la cazul Timisoarei) au fost pregatite din timp in strainatate, printr-un complot; nu crediteaza in nici un fel vreo conspiratie interna ori vreun complot al generalilor. Premisa de la care porneste este aceea ca in 1989, dar si mai devreme, a existat un consens intre Occident si URSS de a-l debarca de la putere pe Ceausescu; autorul marturiseste ca, personal, inca din octombrie 1989 stia despre posibilitatea inlaturarii lui Ceausescu. In strainatate s-a urmarit in mod special crearea unui grup opozitionist, de dizidenti fata de Ceausescu, astfel incit acestia sa fie prezentati, mai tirziu, ca promotori ai actiunii de rasturnare a lui Ceausescu (p. 23).

Cazul Tökes ar fi fost astfel speculat de spionajul strain, pentru a declansa o miscare la Timisoara, cu sprijin logistic din interiorul tarii. Un rol aparte, in rindul tarilor vecine conspirationiste, l-au avut Ungaria si Iugoslavia, care, considera Teodorescu, inca din 1988 complotau pentru dezmembrarea Romaniei! Ungaria ar fi racolat si pregatit mercenari romani de nationalitate maghiara, care, in 1989, au introdus in Romania propaganda anticeausista si antiromaneasca. La casa lui László Tökes ar fi actionat agenti provocatori (iredentisti), cu scopul de a crea multimi artificiale care sa atraga trecatorii si sa stirneasca o reactie, facind din populatia timisoreana o masa de manevra. Tökes insusi este prezentat a fi un „infractor in sutana“! Un rol aparte l-ar fi avut falsii turisti sovietici si diferitii provocatori care au luat contact cu atasati militari ai ambasadelor straine la Bucuresti, informindu-i despre ceea ce se intimpla la Timisoara; drept care, o serie dintre acesti atasati militari au si incercat sa se deplaseze in capitala banateana.

Consulatul iugoslav, in mod special, a fost implicat in miscarile de la Timisoara. In opinia lui Teodorescu, Timisoara a cunoscut doua etape: 1. 15-18 decembrie, cind au actionat antisocialii si provocatorii, cei din urma instruiti in strainatate; 2. 19-20 decembrie, cind majoritari au fost protestatarii pasnici. Departamentul Securitatii Poporului a stiut, dupa mitingul din 21 decembrie de la Bucuresti, ca regimul Ceausescu va cadea; cel putin generalul Iulian Vlad si alti capi ai Securitatii au intuit prabusirea regimului Ceausescu, de aceea au si colaborat cu noile organisme constituite. Asa incit, considera Filip Teodorescu, asimilarea securistilor cu „teroristii“ a fost o diversiune de amploare, gindita de cei care sprijinisera din interior complotul extern; la fel, arestarea si judecarea capilor Securitatii intr-un proces-inscenare, in sensul in care noua Putere, constituita in urma prabusirii dictaturii, avea nevoie de tapi ispasitori, pentru a salva imaginea Armatei care reprimase protestatarii atit la Timisoara, cit si la Bucuresti.

De aceea, Filip Teodorescu afirma ca in Romania nu a avut loc o revolutie, ci „o reintoarcere la regimul anterior celui comunist“ (p. 277).

Filip Teodorescu este atit de marcat de institutia careia i-a apartinut ca angajat, incit nu face nici o distinctie intre faptele reale si intoxicarile propagandistice carora serviciul de spionaj si contraspionaj al Securitatii ii cazuse prada in ultima perioada (si nu numai) a regimului nationalist si megaloman al lui Ceausescu. Desi se delimiteaza de Securitate ca politie politica, speculatiile sale se potrivesc cu acelea ale politiei politice in ceea ce priveste evenimentele de la Timisoara. Glosind cu obstinatie pe marginea complotului extern, bolnav de spionita, Filip Teodorescu crediteaza prea putin poporul roman in revolta de la Timisoara – si pentru ca este deformat profesional, dar si pentru ca teza complotului extern este singura care i-ar motiva presupusa nevinovatie.

*

Ilie Stoian (Decembrie ’89. Arta diversiunii, Editura Colaj, 1993) isi sustine ritos punctul de vedere: in decembrie 1989, in Romania a avut loc o conspiratie americano-sovietica, definitivata in cadrul intilnirii de la Malta, care a discutat schimbarea regimului din Romania, dar si raminerea Romaniei in sfera de influenta ruseasca. Complotul extern ar fi inceput cu multa vreme inainte de Malta, astfel fiind posibila mediatizarea dizidentilor (László Tökes, Doina Cornea, Mircea Dinescu etc.) pentru opinia publica internationala si romaneasca, inainte de prabusirea regimului Ceausescu. Stoian nu exclude definitiv revolta concreta a populatiei, dar contesta inceputurile revoltei de la Timisoara, precum si perioada din si de dupa 22 decembrie, cind s-a manifestat un „haos regizat“, populatia devenind masa de manevra.

László Tökes este considerat cu precadere un pion infiltrat, iar Armata, vinovata nu doar de faptul de a fi tras in popor, ci si de faptul de a fi acceptat sa faca jocul complotului extern (de aceea Stoian contesta calitatea de erou a generalului Vasile Milea sau acuza direct zelul in reprimare al generalului Stefan Guse; daca Armata a avut victime dupa 22 decembrie, acest lucru s-ar datora unor erori si neglijente, comandantii militari fiind manipulatori ai evenimentelor). Singurul organism pe care Ilie Stoian il apara si lauda, considerindu-l pur (adica neangrenat in reprimarea populatiei) si, partial, chiar sustinator al schimbarii regimului Ceausescu, este Securitatea.

Autorul este, in mod vizibil, un purtator de cuvint al Securitatii, mai exact al acelei factiuni din Securitate care a fost nationalista si i-a ramas loiala lui Ceausescu. Este incontestabil ca Armata a gresit, in decembrie 1989, atunci cind a decis deschiderea focului asupra manifestantilor si cind a aplicat concret aceasta decizie; dar a face din Armata „oaia neagra“ a revolutiei este exagerat, totusi, din moment ce tot Armata este cea care a trecut decisiv de partea populatiei, sprijinind-o din 22 decembrie incolo.

*

Alexandru Sauca (KGB-ul si revolutia romana. Intensificarea ofensivei fortelor antiromanesti, Bucuresti, Editura Miracol, 1994) trage concluzia ca in cadrul evenimentelor din decembrie 1989 au actionat trei forte antiromanesti, care au subminat statul roman si au continuat sa il submineze si dupa decembrie 1989: 1. „imperialismul de sorginte sovietica“; 2. „revizionismul ungar“ si 3. „hegemonismul sovin iudeo-bolsevic“ (p. 142-143). La capitolul forte antrenate in rasturnarea lui Ceausescu, autorul inventariaza: 1. poporul roman; 2. URSS (liderii colosului sovietic temindu-se ca dictatorul roman sa nu revendice Basarabia si tezaurul Romaniei, sechestrat de sovietici dupa primul razboi mondial); 3. Ungaria (obsedata de recuperarea teritoriala a Ardealului; dar si fiindca la Budapesta ar fi functionat „unul din centrele de coordonare pentru evenimentele din Romania“, p. 60) si 4.

Occidentul (in special SUA si Franta, dar si alte state pentru care, dupa ce Mihail Gorbaciov ajunsese la Putere, Ceausescu nu mai reprezenta o punte de legatura si un intermediar „independent“ fata de URSS). Intilnirea de la Malta este considerata a fi punctul culminant al pactului intre KGB si Occident pentru inlaturarea lui Ceausescu. Daca Moscova actionase constant pentru a pregati opinia publica din Romania in vederea prabusirii regimului comunist, SUA si CIA actionau in acelasi sens, dar pe plan international, Ion Mihai Pacepa fiind pionul folosit (p. 23). Cea mai importanta forta a fost, insa, cea sovietica – de aici titlul cartii lui Sauca. Autorul sustine ca inclusiv Ceausescu nu ar fi fost niciodata independent fata de Moscova, din aceasta cauza el neluind masuri drastice impotriva agentilor sovietici din Romania, in majoritatea cazurilor proveniti din generali in rezerva, dar si din persoane care detinusera functii importante in PCR; acesti agenti pro-moscoviti au conspirat pentru inlocuirea lui Ceausescu inca din 1984, ei au fost filati de Securitate si mai apoi obstructionati sa actioneze, dar nu au fost arestati, intrucit Ceausescu nu a dorit acest lucru.

Sauca speculeaza ideea ca insusi Ceausescu ar fi fost racolat cindva (in tinerete) ca agent KGB, doar astfel explicindu-se duplicitatea sa fata de sau manipularea sa in actiunile kaghebiste din Romania (p. 17). KGB-ul a avut cel mai important rol in pregatirea opiniei publice pentru inlocuirea lui Ceausescu, numele mediatizat al inlocuitorului fiind Ion Iliescu; ca protejat al Kremlinului, acesta nu decazuse complet din nomenclatura ceausista, ci fusese doar partial izolat; felul in care lui Ion Iliescu i s-a creat, in mentalul romanesc, o aura de salvator al natiunii a constituit, dupa autor, o manipulare kaghebista. Sauca ii stratifica si clasifica pe generatii pe presupusii kaghebisti romani implicati in decembrie 1989, dupa cum urmeaza: 1. „vechii bolsevici-stalinisti“ din epoca Gheorghiu-Dej – Silviu Brucan si Alexandru Birladeanu; 2. „kominternisti si kaghebisti“ cu studii in URSS – Ion Iliescu, Nicolae Militaru; 3. rude apropiate ale primelor doua categorii – Petre Roman, Adrian Severin (p. 42-43), Roman fiind, acuza Sauca, „omul care reprezinta interesele marii finante europene si mondiale“ (p. 78). Moscova a fost prezenta in Romania, in decembrie 1989, mai intii prin falsii turisti sovietici care erau agenti veniti sa monitorizeze si sa catalizeze evenimentele din Romania.

O data ajuns la Putere, Ion Iliescu se grabeste sa contacteze URSS, pentru a se legitima si a fi recunoscut: Sauca se bazeaza pe afirmatia lui Iliescu din seara de 22 decembrie, in sediul fostului Comitet Central, cind acesta declara ca, in calitate de nou lider politic, a luat legatura cu Ambasada sovietica pentru a prezenta noul organism constituit, Frontul Salvarii Nationale. Sauca este de parere, de altfel, ca intr-una dintre zilele fierbinti din decembrie 1989, Ion Iliescu si Petre Roman s-au deplasat la Ambasada sovietica, unde au tinut o conferinta de presa tot in sens legitimator (de ce la Ambasada sovietica, se chestioneaza Sauca, daca nu cumva pentru faptul ca presedintele si prim-ministrul interimari erau ei insisi agenti sovietici?). Autorul aminteste apoi de felul in care a fost contactat telefonic generalul Stefan Guse, in limba rusa, oferindu-i-se ajutor militar pentru Armata romana, Guse refuzind respectivul ajutor tocmai pentru ca a intuit amestecul sovietic in decembrie 1989. In acest sens, zvonistica despre atacarea Romaniei (aerian, terestru, marin, fiind vehiculate vesti despre bombardarea barajelor si otravirea apei potabile) ar fi avut loc pentru a fi creata imaginea falsa ca „fortele Securitatii, loiale lui Ceausescu, ar fi atit de numeroase si de inzestrate incit sa poata duce un razboi general, pe tot teritoriul, cu cele mai sofisticate arme, pentru inabusirea revolutiei.

Crearea acestei imagini si acceptarea ei de catre populatie ar fi justificat chemarea Armatei sovietice «pentru a salva poporul si tara»“ (p. 48). KGB-ul ar fi urmarit astfel o dezintegrare de tip iugoslav (a se vedea razboiul din Bosnia-Hertegovina, declansat in 1991) a Romaniei, prin declansarea unui razboi civil; acest scenariu nu a reusit doar fiindca populatia a iesit masiv in strada, iar Armata si Securitatea au trecut de partea insurectiei (p. 73). Ororile exagerate in decembrie 1989 („masacru“, „genocid“) au avut ca scop sa creeze panica si sa justifice noul lider (Ion Iliescu) si grupul sau, care ajunsesera la Putere. Cu foarte putine exceptii, nici unul dintre liderii politici ai Frontului Salvarii Nationale nu a protestat in strada in 21 decembrie; ei au aparut doar dupa fuga lui Ceausescu, preluind revolta din mers si reciclind-o, temperind-o politic, astfel incit presupusa revolutie sa fie doar anticeausista, nu si anticomunista. In concluzie, de rascoala, revolta sau insurectia poporului roman au profitat kaghebistii romani: „asa-zisa revolutie romana a fost infaptuita de forte diverse si adverse, a caror vointa a coincis doar intr-un singur punct – inlaturarea lui Nicolae Ceausescu“ (p. 46).

Teza lui Alexandru Sauca este destul de legat argumentata, desi contine aberatii (Ceausescu kaghebist, de pilda), dar limbajul autorului este tendentios si tine chiar de o vizibila limba de lemn, specifica ultimei etape a regimului Ceausescu. Este strident, totusi, faptul ca Alexandru Sauca acorda o atentie insignifianta Securitatii, ca si cum ar vrea sa faca uitata respectiva institutie, minimalizindu-i functionalitatea in general, dar si in decembrie 1989; rolul generalului Iulian Vlad, seful Securitatii, este aproape inexistent, desi acesta a fost unul dintre oamenii-cheie, cel putin pentru perioada 22-23 decembrie, la pupitrul „revolutiei“ in desfasurare; la fel, rolul lui Virgil Magureanu. Ceea ce indica faptul ca Alexandru Sauca are interesul sa spele, prin teza sa, imaginea Securitatii (institutie „patrioata“, a „bunilor romani“, se subintelege), acuzind excesiv agentii romani pro-moscoviti care ar fi fost implicati in decembrie 1989: nu se pune problema ca acestia sa nu fi existat, dar este batator la ochi felul in care, prin acuzarea lor maximala, Securitatea este deculpabilizata de orice fel de posibil maleficiu pe care l-ar fi concretizat in timpul ultimei perioade a regimului Ceausescu ori chiar in cadrul revolutiei din decembrie 1989. Asa incit, in mod voalat sau nu, Alexandru Sauca pare sa fie un purtator de cuvint al Securitatii.

(Nr. 246 – 9 noiembrie 2004)

Decembrie ’89 si teoria conspiratiei (III)

Revolutia in carti

Ruxandra CESEREANU

Angela Bacescu, in Romania ’89. Din nou in calea navalirilor barbare. Complot impotriva Romaniei (Editura Tempus, Bucuresti, 1995), incepe apocaliptic si demagogic cu un fel de preambul explicativ: „Blestemul istoriei izbeste din nou pamintul si sufletul romanesc“. Si continua: „Gestul: Doua miini (Bush si Gorbaciov) s-au strins la Malta in 2 decembrie 1989. In rest, miros de singe si de tancuri. Contragestul: Doua miini (generalii Stefan Guse si Iulian Vlad) s-au strins la Punctul de Comanda Militar din sediul CC al PCR in noaptea de 22 decembrie, noaptea cea mai neagra din Istoria Neamului Romanesc, si au dezlipit toate miinile ESTULUI si VESTULUI prinse in hora pentru federalizarea Romaniei“ (p. 3). Coperta cartii Angelei Bacescu este insa cea mai ilustrativa pentru teza autoarei: o caracatita pe ale carei tentacule scrie KGB, CIA, MOSSAD, Servicii Secrete Occidentale, DST, AVO, toate aceste tentacule inlantuind o tinara fata blonda, imbracata in costum popular romanesc si cu banderola tricolora peste piept. Fata are o figura placida si saluta inlantuirea ei de catre tentaculele caracatitei. Lucrarea Angelei Bacescu nu este de sine statatoare, ci depinde exclusiv de dialogurile autoarei cu diferiti ofiteri din Armata si Securitate, implicati in decembrie 1989.

In mod previzibil, avind in vedere coperta pe care am descris-o, cartea sustine ideea ca in 1989 Romania a fost victima unui complot international (al Francmasoneriei si al Comunismului, precizeaza in prefata G.D. Iscru!). Sint acuzati ca participanti la „oculta“ diferiti actanti precum: 1. „tradatorii“ evrei Silviu Brucan si Petre Roman (lucrarea este si antisemita); 2. gruparea condusa de Ion Iliescu, aservita Moscovei si creatoare a unei noi nomenclaturi; 3. Dumitru Mazilu, considerat tradator de tara; 4. francmasonul Gelu Voican-Voiculescu; 5. dizidentii Doina Cornea, Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu s.a.m.d., considerati a fi fost racolati de serviciile straine de spionaj (in viziunea ultranationalista a generalului Nicolae Plesita, seful Directiei de Informatii Externe din fostul Departament al Securitatii Statului); 6. László Tökes, considerat spion maghiar. Toate aceste forte oculte, cu sprijin international de anvergura, ar fi urmarit federalizarea Romaniei, federalizare prefatata de un razboi civil, urmat de interventia trupelor ONU cu o misiune perfida de pace, care ar fi vizat dezmembrarea tarii. Totusi, Romania a fost salvata de doi generali pur romani, Stefan Guse si Iulian Vlad, care au izbutit sa respinga partial „oculta“, drept care ei trebuie considerati „eroi ai neamului romanesc“.

Lucrarea Angelei Bacescu incearca sa reabiliteze imaginea Securitatii ca institutie „patrioata“ si mizeaza inclusiv pe recuperarea figurii lui Nicolae Ceausescu ca „bun roman“, cartea reprezentind de fapt punctul de vedere al Securitatii asupra evenimentelor din decembrie 1989. In mod obligatoriu este luata in discutie si chestiunea „teroristilor“: diferite marturii ale celor intervievati sustin ca „teroristii“ au existat, dar ei nu au fost securisti (zvonul ar fi functionat cu scopul de a macula si lichida Securitatea), ci straini infiltrati in tara; alte voci considera ca asa-zisii teroristi ar fi fost militari diversionisti din Armata, actionind direct sub comanda generalului pro-sovietic Nicolae Militaru.
Valentin Raiha, in lucrarea sa In decembrie ’89, KGB a aruncat in aer Romania cu complicitatea unui grup de militari (Editura Ziua-Omega Press Investment, Bucuresti, 1995), sustine teoria conspiratiei externe, sprijinita din interior. Demonstratia autorului se bazeaza pe ideea ca revolta de la Timisoara a fost provocata, tot paienjenisul urmator al faptelor construindu-se dupa o strategie conspirationista. Raiha este un adept al teoriei ca in 1989 se stia, in culisele interne ale Romaniei, dar mai ales in exterior, ca regimul Ceausescu se va prabusi.

Cele mai informate ar fi fost serviciile de informatii ale Securitatii si Armatei. La Kremlin se tesea in 1989, considera autorul, ideea unui guvern roman pro-sovietic, care sa preia puterea, consecinta acestei preluari fiind declansarea unui razboi civil si dezmembrarea Romaniei. Acest plan moscovit nu ar fi putut fi contracarat decit printr-o dictatura militara temporara, coordonata de Armata si Securitate (p. 9). In decembrie 1989 s-a si incercat o asemenea preluare de catre Armata si Securitate, dar tradarea gruparii conduse de Ion Iliescu a facut ca planul sa cada: autorul exemplifica acest lucru prin faptul ca in 22 decembrie 1989 fusesera create (in diferite localitati importante strategic pentru Romania) comandamente militare cu putere de organism politic, dar acestea au fost repede substituite de comitetele locale ale Frontului Salvarii Nationale (p. 10). De aceea, in 22 decembrie si in zilele urmatoare s-a dat o lupta pentru putere intre „complotistii moscoviti“ (Iliescu si grupul sau) si „partida nationala din Armata si Securitate“ (p. 10); sinuciderea reala sau falsa a generalului Vasile Milea, ministrul Apararii Nationale, ar fi fost, de altfel, speculata de catre moscoviti ca diversiune apta sa produca schisma intre Armata si Securitate.

Complotistii pro-sovietici au confectionat apoi diversiunea cu „teroristii“ presupusi a fi securisti, pentru a adinci falia intre Armata si Securitate; cel care a coordonat diversiunea teroristi = securisti a fost generalul Nicolae Militaru, care a si subordonat Securitatea fata de Armata (p. 11); o complicitate speciala a avut si generalul Victor Athanasie Stanculescu. Conducatorii pro-sovietici ai acestei diversiuni (Iliescu, Militaru, Stanculescu) si-au confectionat o aura de salvatori ai Romaniei si ai Revolutiei, justificind astfel legitimitatea noii puteri. Gruparea Iliescu este de aceea vazuta ca alcatuind „coloana a 5-a sovietica“ intr-o „structura de putere pucisto-kaghebista post-decembrista“ (p. 21). Ofiterii patrioti care au incercat sa se opuna acestui plan au fost generalii Stefan Guse si Iulian Vlad, dar ei au fost neutralizati de pucistii kaghebisti, prin preluarea comenzii la nivelul MApN de catre Nicolae Militaru si prin neutralizarea Securitatii. Dominata de kaghebisti era si Directia de Informare a Armatei (DIA), singura, considera autorul, care avea in dotare simulatoare de tinte aeriene si arme de foc, bruiaj si razboi radio-electronic, astfel incit diversiunile de aceasta natura din decembrie 1989 au fost in mod cert dirijate si concretizate de DIA.

Rostul mortilor de dupa 22 decembrie 1989 a fost, desigur, compromiterea clanului Ceausescu (pentru a li se cere pedeapsa cu moartea) si compromiterea Securitatii ca fiind fidela lui Ceausescu; dar tot in cadrul diversiunii „teroristi-securisti“ au fost contrapuse in mod intentionat, in anumite situatii, forte ale MApN cu forte ale MI, mizindu-se pe victime care sa intretina psihoza respectiva (p. 43). Raiha considera, de aceea, ca cei catalogati drept teroristi-diversionisti au existat intr-adevar si au facut parte din DIA; cadavrele acestora au fost ridicate si avizate doar de ofiteri MApN, nestiindu-se ce s-a intimplat cu ele; presupusii teroristi aveau arme si imbracaminte speciala, erau dotati cu medicamente care stimulau capacitatea de rezistenta; cadavrele nu au fost fotografiate precum in cazurile tuturor celorlalti morti din decembrie 1989 (p. 55-56). Pe linga militari din DIA, tot ca „teroristi-securisti“ au fost folositi si citiva detinuti de drept comun din penitenciare si chiar citiva straini – in anumite cazuri, acesti indivizi au fost vestimentati intentionat in haine USLA, spre a se crea confuzia ca sint securisti (p. 58).

In finalul tezei sale, autorul marseaza din nou pe ideea ca inca dinainte de 1989 ar fi existat in Romania o lupta surda intre doua factiuni care urmareau debarcarea de la putere a lui Ceausescu: factiunea pro-sovietica (din care faceau parte demnitari comunisti si militari) si factiunea romaneasca, nationala, reprezentata de generalii Milea, Guse, Vlad. Cei din urma ar fi initiat un puci in 1988, care, insa, a fost dejucat de cealalta factiune. In timpul evenimentelor din decembrie 1989, filo-sovieticii au procedat la eliminarea sau compromiterea celor trei capi ai celeilalte factiuni, pentru a provoca ruptura intre Armata si Securitate (p. 97-99). Raiha crediteaza ideea ca in Scinteia tineretului din 18 decembrie, articolul intitulat Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare ar fi continut un mesaj codificat adresat fortelor DIA. Astfel, agentii DIA infiltrati ar fi fost cei care au tras intentionat in demonstrantii neinarmati (inainte de 22 decembrie) si apoi in militari (dupa 22 decembrie), acesti morti fiind pusi in contul Securitatii, pentru a asigura ascensiunea gruparii Iliescu si lichidarea factiunii nationale.

Cartea lui Raiha este tendentioasa, chiar daca are unele puncte interesante de sprijin a tezei sale; autorul acorda, insa, prea putina importanta rolului Securitatii, mizind excesiv pe cartea de joc a complotului kaghebist.

Toader Stetco (Moartea presedintelui dictator, Editura Concordia, Arad, 1995) nu are o demonstratie si nici argumentatie, dar sustine ca in decembrie 1989, in Romania, a avut loc o invazie de spioni straini din URSS, SUA, Ungaria si Israel (p. 53). Stetco vorbeste despre existenta unui plan „M“, care urmarea distrugerea dictaturii ceausiste si care angrena experti in comando si diversiune; acest plan „M“ ar fi fost utilizat in decembrie 1989, fiind folositi 2000 de agenti informatori si 7000 de simpatizanti din cadrul populatiei (p. 50). Grupele de comando au fost instruite sa creeze impresia ca Securitatea ataca Armata, pentru a declansa intre cele doua organisme un microrazboi civil si un fratricid. Cei care ar fi evitat conflictul au fost generalii Iulian Vlad si Stefan Guse.

Tana Ardeleanu, Razvan Savaliuc, Ion Baiu (Procesul Ceausescu, Editura Ziua-Omega Press Investment, Bucuresti, 1996) pledeaza pentru ideea de revolutie furata de catre o conspiratie externa-interna: cei trei autori sustin ideea ca liderii gorbaciovisti ai Frontului Salvarii Nationale, respectiv grupul Iliescu, ar fi urmarit „crearea conditiilor unei invazii sovietice in Romania“ (p. 19). Ca nou lider politic, in timpul revolutiei, Ion Iliescu a deschis granitele tarii, astfel incit „comandourile maghiare si rusesti“ sa actioneze in voie (p. 20). Iliescu si grupul sau ar fi urmarit, de asemenea, instigarea Armatei impotriva Securitatii, numindu-l pe generalul Nicolae Militaru ca ministru al Apararii, desi stiau ca acesta era spion GRU (Serviciul Militar Sovietic), ca sa distruga contraspionajul romanesc (p. 20). Cel care s-a opus invaziei sovietice a fost generalul Stefan Guse, drept care mai tirziu el a fost demis si chiar iradiat, murind in chinuri (p. 21). De aceea, evenimentele din decembrie 1989 au constituit o lovitura de stat in care „teroristii“ si-au avut rolul lor in manipularea opiniei publice.

Teza sustinuta de cei trei autori este expediata si neargumentata (desi ofera interpretari noi fata de alti cercetatori in acelasi sens ai evenimentelor din decembrie 1989); asemenea altor analisti ai fenomenului, cei trei se fixeaza pe o pozitie rigida, in afara careia nu mai vad si alte puncte de reper.

(Nr. 248 – 23 noiembrie 2004)

Decembrie ’89 si teoria conspiratiei (IV)

Comploturi si agenturi straine

Ruxandra CESEREANU

Teodor Filip a fost sef in Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista (USLA). El a publicat doua carti despre decembrie 1989. In cea dintii (Razboiul parapsihologic impotriva Romaniei, Craiova, Editura Obiectiv, 1997), autorul considera ca in decembrie 1989 s-a manifestat impotriva Romaniei o actiune parapsihologica de anvergura. Astfel, Ceausescu ar fi putut fi influentat telepatic sa tina mitingul din 21 decembrie; Filip afirma ca la respectivul miting ar fi fost folosite arme neconventionale, respectiv psihologice, pentru a crea starea de panica intre participanti. Autorul banuieste ca s-ar fi emis la mare intensitate unde de joasa frecventa (sub pragul audibilului), care ar fi stimulat participantii la miting la o stare de neliniste si tensiune. In acelasi sens, s-ar fi folosit arme „halotronice“, anume emisii de radiatii electromagnetice cu efect de stimulare a receptivitatii umane (p. 42-43). Teza lui Filip continua cu acuza ca, in perioada 22-27 decembrie 1989, Romania ar fi fost folosita pe post de „poligon de tragere“ pentru arme parapsihologice cu caracter aplicativ-militar (crearea tintelor aeriene false fiind unul din scopuri – p. 47).

S-au folosit, de asemenea, „miniavioane si minielicoptere teleghidate de la distanta, avind la bord o incarcatura exploziva, pentru a se autodistruge la terminarea combustibilului“ (p. 49); s-a mizat pe intoxicarea ecranelor radarelor (deasupra aeroporturilor militare) cu tinte false. Cei care au salvat Romania, in ciuda armelor sofisticate cu care aceasta a fost atacata, au fost generalii Stefan Guse si Iulian Vlad, care au izbutit sa stopeze o posibila invazie. Desi nu precizeaza ce tara ar fi tutelat agresiunea parapsihologica impotriva Romaniei, Teodor Filip incrimineaza voalat URSS, aceasta fiind Puterea care avea in dotare astfel de arme redutabile, de care militarii romani nu aveau cunostinta.
Cea de-a doua carte a lui Teodor Filip (Secretele USLA, Craiova, Editura Obiectiv, 1999) acuza implicarea in decembrie 1989 a unor forte oculte si straine de Romania, care au avut un interes special sa sacrifice militari si ofiteri USLA, proiectind in acestia niste teroristi (intrucit respectivii reprezentau partida nationala). Invazia straina programata, cum o numeste Filip, a fost sprijinita intern de agenti si spioni (Nicolae Militaru, Silviu Brucan, cel de-al doilea fiind considerat eminenta cenusie a evenimentelor din decembrie 1989), care au creat o diversiune ampla pentru a compromite USLA.

Actanti in diversiune au fost si Ion Iliescu ori Gelu Voican-Voiculescu, ultimul urmarind, sustine Teodor Filip, fie destructurarea, fie preluarea USLA. Autorul nu crede ca ar fi existat un plan comun al Armatei ori (si) Securitatii de a-l rasturna de la putere pe Ceausescu, dar crediteaza ideea ca generalii Vasile Milea si Iulian Vlad au grabit caderea dictatorului, intrucit l-au dezinformat pe acesta in privinta situatiei din tara. Televiziunea este considerata a fi fost cel mai cu impact factor de manipulare in timpul presupusei revolutii, prin TVR, strainii si fortele oculte incercind declansarea unui razboi civil intre Armata si Securitate. Cei care au impiedicat acest fratricid au fost generalii Stefan Guse si Iulian Vlad, creditati de catre autor ca salvatori ai Romaniei in fata unei invazii straine programate.
Daca cea dintii lucrare a lui Teodor Filip este fantezist-apocaliptica (nu pentru ca nu ar fi fost posibil ca, in decembrie 1989, sa se apeleze si la instrumente parapsihologice, ci pentru orchestratia hilara la care autorul apeleaza), cea de-a doua reprezinta strict punctul de vedere al unui fost uslas, marcat de profesia sa (respectiv de indoctrinarea la care a fost supus de regimul ceausist) si de anumite erori tragice petrecute in decembrie 1989, carora le-au cazut victime membri USLA.

*

Generalul Ion Coman, aparatcik ceausist, implicat in represiunea de la Timisoara si condamnat in Procesul de la Timisoara, scrie o carte in care, in mod previzibil, sustine teoria complotului extern (Timisoara. Zece ani de la singerosul decembrie 1989. Documentar, Bucuresti, Editura Sylvi, 1999).

Autorul considera ca in evolutia evenimentelor din capitala banateana au existat doua etape: 1. prima etapa (16-18 decembrie), dominata de violenta protestatarilor si de diversionisti agresivi reprezentind „forte tenebroase“, care au vandalizat magazine si institutii – in aceasta etapa, considera Coman, cei care au tras asupra populatiei ar fi fost comandouri de transfugi maghiari (vina pentru cei morti la Timisoara purtind-o, prin urmare, Ungaria, chiar daca Ion Coman nu acuza in mod limpede si nu rosteste numele tarii respective); 2. a doua etapa (19-22 decembrie) a fost dominata de demonstratiile pasnice impotriva regimului, revolutia surclasind provocarile inceputului revoltei. Pentru Ion Coman, Armata este institutia vinovata de represiune (pe linga comandourile de transfugi maghiari), prin generalul Vasile Milea si subordonatii sai, generalii Stefan Guse si Victor Athanasie Stanculescu, care au dat ordinul de a se trage in populatie, retragerea armatei in cazarmi avind loc doar in 20 decembrie.
Cartea semnata de Ion Coman nu are demonstratie; ea se doreste a fi marturia unui fost aparatcik ceausist, umilit public si judecat, a carui mentalitate a ramas comunista si care incearca o revansa tirzie pentru a se deculpabiliza pentru ca a fost unul din liderii represiunii de la Timisoara.

*

Daca in 1999 Constantin Sava si Constantin Monac au publicat o carte (Adevar despre decembrie 1989. Conspiratie, diversiune, revolutie..., Bucuresti, Editura Axioma Edit, 2000) in care, bazindu-se pe Arhivele Armatei, au acuzat un complot extern impotriva Romaniei, pe care complot s-a grefat o revolutie (desi orientarea celor doi autori era spre teza conspiratiei, totusi ei au optat in cele din urma pentru o teorie hibrida asupra evenimentelor din decembrie 1989, dar acest lucru numai la limita si in mod fortat aproape), in 2001, cei doi autori publica o alta carte (Revolutia romana din decembrie 1989 retraita prin documente si marturii, Bucuresti, Editura Axioma Edit, 2001), in care, de data aceasta, sugereaza si sustin doar teoria complotului extern – nu printr-o argumentatie personala, de sine statatoare, ci adunind diferite documente oficiale de pe parcursul anului 1989, documente care au circulat de la Ambasadele Romaniei catre Ministerul Afacerilor Externe sau care au constituit informari, note si rapoarte ale Departamentului Securitatii Statului. Aceste documente indica preocuparea aparte a Ungariei si a URSS fata de Romania, autorii considerind cele doua tari ca avind o pozitie antiromaneasca si acuzind indirect implicarea acestora in decembrie 1989; pusa pe tapet este si intilnirea sovieto-americana de la Malta. Respectivele documente nu sint comentate, ci doar transcrise, autorii mizind, probabil, pe faptul ca ele reprezinta in sine niste probe ale complotului.

Citeva mostre: in Comunicarea Ambasadei Romaniei la Belgrad catre Ministerul Afacerilor Externe, din 29 noiembrie 1989, se precizeaza ca minoritatea maghiara din Romania pregateste demonstratii impotriva regimului Ceausescu; Departamenul Securitatii Statului, intr-o nota-raport din 1 decembrie 1989, puncteaza intilnirea de la Malta ca fiind periculoasa pentru Romania, intrucit „actioneaza pentru redefinirea sferelor de influenta“ (p. 107); tot la inceputul lui decembrie, Departamentul Securitatii Statului informeaza ca László Tökes si cazul sau sint mediatizate de autoritatile maghiare in scop atitator; o alta nota, din 9 decembrie 1989, atrage atentia ca Romania are in fata iminenta unei „agresiuni impotriva independentei si integritatii sale“ (p. 122). Sint transcrise stenogramele sedintelor Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 si 22 decembrie 1989, stenograma teleconferintelor lui Ceausescu din 20 si 21 decembrie 1989, cuvintarea lui Ceausescu la posturile de radio si televiziune din 20 decembrie, decretul prezidential cu privire la instituirea starii de urgenta pe intreg teritoriul tarii: in toate aceste documente, Ceausescu acuza „cercurile revansarde, revizioniste, imperialiste, iredentiste, soviniste“, agenti (agenturi) „atit din rasarit, cit si din apus“, „serviciile de spionaj straine“, „actiunile grupurilor antinationale, teroriste“, cele indicate ca vinovate fiind Ungaria, dar si URSS si SUA. Este amintit si fratele dictatorului, Ilie Ceausescu, intrucit acesta, intr-o informare in fata cadrelor militare din garnizoanele Timisoara, Arad, Cluj, previne asupra unei invazii straine asupra Romaniei, un „complot international“ in care sint implicate Vestul si Estul.

Lucrarea semnata de Sava si Monac este, de fapt, o antologie de documente de arhiva, dar ea nu are valoare interpretativa si este foarte rigida, inclusiv la nivel documentar, intrucit autorii se bazeaza si citeaza strict documente apartinind fostului organ de represiune din Romania si Ministerului Afacerilor Externe. Cu alte cuvinte, cei doi autori prezinta exclusiv activitatea informativa a institutiilor si organismelor care il informau pe Ceausescu despre „agenturile straine“, fara sa fie infatisata si baricada cealalta (de pilda, ce note informative vehiculau, in decembrie 1989, ambasadele din Romania sau chiar presupusele state implicate in acuzatul complot antiromanesc).

(Nr. 250 – 7 decembrie 2004)