Viata Militara
DILEMELE REVOLUTIEI
Nicolae Ceausescu nu a inteles ca era “programat” sa iasa din scena
Interviu realizat cu
generalul-locotenent (r)
dr. Constantin Olteanu
Ofiter de tancuri, promotia 30 decembrie, 1949, dr. Constantin Olteanu a ajuns pana la gradul de general si functia de ministru al Apararii Nationale (martie 1980-decembrie 1985), primar general al Capitalei, ulterior secretar al CC. Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe functia de secretar si sef al Sectiei Relatii Externe din CC. Dupa caderea regimului comunist a fost retinut fara mandat, inculpat si condamnat in controversatul Proces al membrilor CPEx (17 septembrie 1990-20 aprilie 1992). A publicat peste 15 carti, unele premiate de Academia Romana. Retinem, printre altele, urmatoarele titluri: Conceptul de putere armata la romani (1979), Evolutia structurilor ostasesti la romani (1986), Coalitii politico-militare.Privire istorica (1996), Comandamentul armatei romane in Campania din 1877-1878, in colaborare (1998), Romania. O voce distincta in Tratatul de la Varsovia (1999). Actualmente este profesor de istorie in cadrul Universitatii „Spiru Haret”.
Simate domnule general-locotenent, pe data de 18 decembrie 1989, la ora 18.30, in timp ce la Timisoara flacara Revolutiei ardea tot mai intens, dumneavoastra aterizati la Iasi. Cu ce misiune?
Ca si alti membri ai CPEx., am fost trimis sa ma ocup de problemele economice, respectiv de incheierea planului pe acel an, de aprovizionarea populatiei, aprovizionarea tehnico-materiala a intreprinderilor... In subsidiar ni s-a cerut sa discutam cu factorii de conducere ai judetelor respective si masurile indicate de Ceausescu la teleconferinta din seara zilei de 17 decembrie, pentru asigurarea linistii si ordinii publice. Mentionez ca trimiterea unor persoane din conducerea partidului in judete, cu astfel de sarcini, era o practica obisnuita, nu o exceptie.
Ati plecat cu una si ati dat de alta acolo!...
Nu am dat de nimic! M-am ocupat doar de problemele economice.
Nu v-a interesat deloc situatia efectivelor militare din garnizoana, avand in vedere ceea ce se petrecea in tara, respectiv la Timisoara?
Dupa cum am explicat la vremea respectiva si in instanta - ulterior am si mentionat in unele articole publicate in revista Dosarele istoriei, dar si in alte reviste -, eu nu am fost trimis la Iasi, precum si in celelalte judete – Vaslui, Suceava si Botosani -, cu vreo imputernicire cu caracter militar, cu toate ca inca eram general-colonel in activitate, in rezerva fiind trecut abia in 1990. Deci nu aveam calitatea de a da ordine unitatilor MApN, MAI, Departamentului Securitatii Statului sau Garzilor Patriotice. Cunosteam foarte bine reglementarile in domeniu, ca doar contribuisem si eu la elaborarea lor, multe dintre acestea chiar eu le aprobasem, asa ca nu-mi puteam permite sa nu le respect. Nici nu mi s-a cerut, nu mi s-a sugerat si nici prin minte nu mi-a trecut sa iau initiativa, de pilda, de a cere unor unitati militare sa treaca la alarma de lupta, asa cum se pretinde in rechizitoriu, intrucat m-as fi pus singur in situatia ridicola de a fi fost refuzat. In plus, in perioada aceasta, de la 18 la 22 decembrie, cat m-am aflat in zona, nu am intrat in nici o unitate militara, nici a MApN, nici a MAI. M-am intalnit, ce-i drept, cu locotenent-colonelul Ion Cioara - devenit ulterior general-locotenent, atunci pe functia de sef de stat major la Divizia 10 Mecanizata „Stefan cel Mare”- pe 19 dimineata, la primul-secretar, cand se prezentase sa-i raporteze, cum erau uzantele, ca s-a inapoiat din permisie. Ma cunostea bine, asa ca mi s-a adresat cu apelativul de atunci: „Tovarase ministru, in legatura cu indicativul pe care l-am primit, raportez ca nu s-a aplicat in totalitate...” Si mi-a explicat de ce nu s-a aplicat. Practic, el fiind plecat din garnizoana si la comanda ramanand secretarul consiliului politic, nu distribuisera munitia pe oameni, cum cerea indicativul. Si Cioara m-a intrebat: „Sa o dau?” „Las-o acolo, am zis, ca nu se intampla nimic. Ce sa faci cu ea?” Si i-am mai precizat – erau de fata mai multi oameni - ca daca vor avea loc demonstratii, cumva, strada este a lor, a demonstrantilor. „Voi nu interveniti cu nimic, am spus. Doar daca ataca obiectivele, daca le incendiaza, atunci e altceva.... Dar pe strada nu aveti ce face voi cu armele”. Ca ma intreba, de pilda, si Ion Catrinescu, prim-adjunct al Sectiei Organizatorice a CC al PCR, al lui Emil Bobu - venise acolo de pe 17, de duminica -, si vroia sa-i explic cum se poate rezolva chestiunea la Timisoara. „Domn’e, prin metode politice, i-am spus. Nu cu pusca, sa fie limpede. Acestea nu sunt chestiuni pe care sa le dezamorsezi amenintandu-i pe oameni cu arma”.
Si cu toate acestea ati fost acuzat ca ati impiedicat revolutia de la Iasi...
Acuzatii neintemeiate, pe care le-am demontat in instanta, invocand legile si regulamentele in vigoare la acea data si aratand faptele derulate atunci si acolo, cand nici o subunitate militara nu a fost trimisa in strada, cand nu s-a tras un foc de arma nici inainte si nici dupa 22 decembrie, neexistand, prin urmare, morti sau raniti. Abia dupa ce s-a anuntat la televizor despre fuga cuplului Ceausescu din sediul CC al PCR, cu elicopterul, situatia avea sa devina, oarecum, precipitata - si confuza in acelasi timp - si la Iasi. Precipitata pentru ca oamenii au inceput sa se adune in piata, confuza pentru ca la varful puterii locale s-a resimtit imediat efectul vidului de putere de la centru. Dar acest subiect merita un studiu aparte, eu spun doar ca atunci am vazut clar care este efectul centralizarii excesive a puterii, aceasta fiind una din cauzele majore care au contribuit la anihilarea atat de rapida a activitatii organelor locale de partid ale regimului. Pentru multi fuga lui Ceausescu a fost un soc, pentru altii insa, intre care si eu, nu evenimentul acesta a constituit marele semn de intrebare, cat stirea sinuciderii generalului Vasile Milea, etichetat drept tradator, stire care fusese transmisa la radio ceva mai inainte. Retin ca in momentul acela ma aflam in sediul Comitetului de partid impreuna cu Maria Ghitulica, prim-secretar al judetului, si cu Ion Catrinescu. Si imediat a intrat aghiotantul meu, capitanul de securitate Gheorghe Ciulean, care m-a intrebat direct ce cred, Milea s-a sinucis sau a fost lichidat. I-am raspuns ca, intrucat nu dispun de alte informatii in afara de ceea ce s-a transmis la radio, nu ma pot pronunta.
Acum, dupa ce s-au mai adunat informatii, credeti in sinuciderea lui Vasile Milea?
Da!
Deci, o data cu fuga lui Ceausescu de la Bucuresti, si cu celebra, de acum, cerere a Elenei Ceausescu adresata catre noul ministru al Apararii, respectiv Victoras...
Vedeti dumneavoastra, s-a speculat mult pornindu-se de la aceasta discutie, dar eu nu cred ca intre Elena Ceausescu si Victor Stanculescu au existat relatii chiar atat de..., sa le zicem amicale. Dimpotriva. Si ma bazez pe urmatoarele argumente: In primul rand ca nu l-am vazut sau intalnit la cabinetul ei niciodata, cum ii intalneam pe altii, desi in CC a venit de multe ori, la primul ministru, la Silviu Curticeanu - seful cancelariei –, la Dumitru Apostoiu – secretar prezidential – si la mine. In al doilea rand, cand eu l-am propus sa incadreze functia de sef al Directiei a V-a de Securitate si Garda, singura care s-a opus a fost Elena Ceausescu. Si tot ea s-a opus si in 1984 cand, aflandu-se la Neptun, m-am dus sa o consult in legatura cu avansarea la gradul de general-colonel a lui si a lui Ilie Ceausescu. „Care e Stanculescu, mi-a zis, ala inalt? Si de ce vrei sa-l faci general-colonel, nu-i ajunge ce este? Ha?” Nici cu avansarea lui Ilie Ceausescu nu a fost de acord, dar aici avea un argument logic solid, dupa parerea ei. „Stii ce, Olteanule? Pai, daca-l facem general-colonel pe Ilie, trebuie sa-l facem si pe celalalt de la Baneasa, si ala e mai...decat asta!” Aluzie la Andruta Ceausescu, comandantul Scolii militare a MI.
Ce ati facut dumneavoastra mai departe, la Iasi, dupa vestea decolarii elicopterului?
In primul rand ca la auzul acestei stiri, Maria Ghitulica si-a cerut scuze ca trebuie sa-si conduca fiica la gara, intrucat urma sa plece la Focsani. Atunci eu, nemaiavand de unde sa cer relatii, intrucat la CC nu mai raspundea nimeni, am sunat acasa, sperand sa aflu cate ceva de la sotia mea. Desi era ingrijorata de ceea ce se petrecea in Capitala, sotia nu dadea semne de panica, si asta m-a bucurat. Printre altele m-am sfatuit cu ea daca sa vin sau nu in Bucuresti si mi-a zis ca, date fiind evenimentele aflate in plina derulare, nu avea rost sa ma grabesc. Asa ca ad-hoc am luat atunci hotararea sa ma duc la Buzau, unde oricum eram mai aproape de Bucuresti, urmand sa o tin la curent cu ceea ce voi face mai departe. La randul sau, Ion Catrinescu a vrut sa ia legatura cu seful lui, la CC, numai ca i-a raspuns centralista, comunicandu-i codificat ca in CC erau alti „locatari”. Atunci, atat el cat si capitanul Ciulean au zis ca ei singuri nu pleaca la Bucuresti, si ca ma vor urma. In consecinta, am luat legatura cu generalulul-locotenent Ion Dandareanu, comandantul Armatei a II-a de la Buzau, rugandu-l sa ne asigure un mijloc de transport. Acesta m-a intrebat daca sunt de acord sa calatorim impreuna cu colonelul Boar, seful Serviciului de contrainformatii militare al Armatei a II-a, care tocmai se afla cu treburi in garnizoana Iasi. S-a convenit ca plecarea sa aiba loc de la sediul comandamentului Diviziei 10 Mecanizata „Stefan cel Mare”, la comanda careia se afla, cum spuneam, locotenent-colonelul Ion Cioara. Acesta ne-a trimis un ARO si am plecat, nu inainte de a mai raspunde la un apel telefonic venit de la colonelul Constantin Plesa, seful Inspectoratului judetean al MI, care vroia sa o informeze pe prim-secretar ca tocmai primise ordin de la generalul Iulian Vlad sa nu intreprinda nimic, sa mentina efectivele in unitati si sa nu foloseasca violenta in relatiile cu persoanele civile care ar fi vrut sa intre cu forta in obiectiv. O data ajuns la Divizie, i-am vazut la televizor, dupa ora 14.00, in uniforma militara, pe generalii-colonei (r) N. Militaru si Sterian Tarca, pe generalul-locotenent Mihai Chitac - comandantul garnizoanei Bucuresti -, si pe generalul-maior Gh. Voinea - comandantul Armatei I -, care indemnau militarii sa se alature poporului, respectiv noii orientari politice. La ora 15.00 am plecat spre Buzau cu colonelul Boar, asa cum convenisem cu generalul Dandareanu, pe itinerarul Targu-Frumos-Pascani-Roman, intalnind peste tot cetateni care, vazand un ARO cu numar de inmatriculare militar si pe colonelul Boar in uniforma de ofiter de infanterie, ne faceau foarte entuziasmati semnul victoriei. In apropiere de Buzau am intalnit pentru prima oara grupuri de tineri cu steaguri tricolore carora le decupasera stema.
Eu speram sa comentam cate ceva despre ceea ce presa a comentat la un moment dat in legatura cu ceea ce se intampla dincolo de Prut, cu trupe sovietice aflate in asteptare, gata sa intervina la un ordin sau la o anumita chemare... Chiar am vazut la Tv cand cineva din randul asa-zisilor revolutionari le-a solicitat interventia.
Sa ne lamurim! Eu l-am mai auzit pe Niculescu Mizil la televizor, intr-o seara, cum ca se vedeau tancurile dincolo de Prut, aceasta in 1968. Pai, tancurile pot sa se vada, ce treaba avem noi daca sunt in gradina lui si nu le vedem decat uitandu-ne peste gard. Nici o problema, facea demonstratie de forta, adica presiuni. Provoca. Asa o fi fost si acum, dar eu nu stiu. Nu s-a discutat acest aspect. Doar Maria Ghitulica, prim-secretarul - femeie fiind si, confruntandu-se cu astfel de probleme inedite, devenise complexata -, vazand ca exista o cerere pentru un numar de 40 de turisti sovietici, care mai venisera la rude in fiecare an, de Craciun, m-a intrebat daca sa le dea drumul. „Da, doamna, dati-le drumul”, i-am zis. Nu am inchis granitele, pentru ca nu a dat nimeni nici un ordin. Ca ar fi iesit altceva. Dar ca ar fi fost vreo solicitare sau tentativa sa intervina trupele sovietice si locotenent-colonelul Cioara a actionat ferm, nu stiu. De fapt, cu el nu m-am mai intalnit decat atunci, la plecare spre Buzau, cand am ajuns la comandamentul Diviziei. In timp ce tocmai vorbeam cu el despre noua situatie, la un moment dat a venit un ofiter si i-a raportat ca un grup de cativa indivizi, care afirmau ca sunt revolutionari, ii cereau lui ca in calitate de comandant de garnizoana sa mearga in Piata, ca urma un miting, si sa precizeze pozitia Armatei. Fireste, Cioara s-a uitat la mine. „Tovarase locotenent-colonel, i-am zis, parerea mea e sa te duci, dar lasa pistolul aici, si spune-le ca Armata e in cazarmi si isi vede de treaba ei, nu are ordin sa-i reprime. Si sfatuieste-i sa nu atace unitatile militare, nici ale MApN, nici ale MI, si sa nu produca acte de violenta asupra militarilor izolati pe care-i intalnesc, pentru ca s-ar putea sa reactioneze si nu stim care vor fi urmarile intrucat noi suntem acum intr-o situatie deosebita, avem armament si munitii si daca suntem agresati putem face uz de ea”. I-a raportat generalului Dandareanu, s-a dus, a vorbit, oamenii au inteles si cu asta s-a ispravit, am plecat si eu, cu colonelul Boar, si cu cei doi, dupa mine.
N-ati mai primit indicatii de la Bucuresti niciodata cat v-ati aflat la Iasi?
Nu. In cursul zilei de 22 nu ma sunase decat generalul Vasile Milea, pe la ora 8.00, inainte sa se intample ceea ce s-a intamplat, ca stia ca eu raspund de Suceava si, cum acolo era prim-secretar unul numit in noiembrie, Gheorghe Catana - pe care chiar eu il instalasem -, argesean de-al lui, m-a consultat daca sa-i trimita 50 de soldati. „Ce sa faca ala cu soldatii?” l-am intrebat. „Asa, ca sa aiba si el acolo, ca nu are soldati, pentru ca nu sunt unitati operative pe teritoriul judetului Suceava”. „Parerea mea este sa nu-i trimitem nimic” am zis. Am mai vorbit cu seful de stat major de atunci al garzilor patriotice (GP) la Comitetul Central - functie pe care o indeplinisem si eu – respectiv cu colonelul Corneliu Parcalabescu, numit in functie recent. Pe Parcalabescu eu l-am sunat ca sa-l intreb daca au dat munitie la garzi. Mi-a confirmat ca nu. Apropo, am putea face o paranteza in legatura cu GP, care prezinta interes...
Va rog...
In 1979, cand am fost numit sef al Statului Major Central al GP si, in acelasi timp, si consilier militar al lui Ceausescu, am stabilit cu generalul Ion Coman, atunci ministrul al Apararii, sa luam munitiile de la GP, pentru ca erau raspandite peste tot, in fabrici si in uzine, si sa le mutam in depozitele Armatei. Am facut socoteala ca operatiunea asta ar fi insemnat o cheltuiala de 100 de milioane de lei. S-a prins in raportul anual inaintat de MApN catre Consiliul Apararii si s-a aprobat. Eu vorbisem in prealabil si cu Ceausescu, ca asa se rezolvau treburile. „E mai bine asa pentru noi”, am justificat. „Bine, a zis, ai vorbit si cu Coman?” Ei, si asa s-a intamplat ca in 1989 GP aveau in dotare numai arme, nu si munitii. Va dati seama ce se intampla in 1989 daca GP aveau si munitii?
Cum, eu am intalnit la Revolutie muncitori din GP cu munitii! Cine a dat ordin sa se distribuie iar munitii la GP?
Nu stiu cine a dat! Vedeti dumneavoastra, in una din aparitiile sale la tv, Victor Stanculescu spunea ca s-a dat ordin ca armata sa intre in cazarmi. Cine a dat ordin sa se scoata armata din nou? Nu mai spune nimeni.
Cand s-a dat ordin sa intre armata in cazarmi?
Pe 22 decembrie, la ora 15.00! Eu cand am ajuns la Buzau, la ora 20.00, Pastinica - era colonel, tinea locul sefului de stat major – vorbea de zor la telefon in legatura cu trimiterea a doua regimente de la Braila si de la Ramnicu Sarat la Bucuresti. Si omul le stabilea ca la regulament, metodic, itinerarii, trei zile hrana rece, munitii pentru situatie de lupta, parole, cine-i recunoaste, cine-i asteapta la intrare in Bucuresti etc. Normal, i-am intrebat si eu ce executa ei acolo:„Executam ordinele comandantului suprem!” mi-a raspuns Dandareanu „Care comandant suprem, am zis, ca nu mai e nici un comandant suprem!” „Pai, avem o nota telefonica, primita pe la pranz, incolo nu mai avem nimic” s-au justificat ei. Mi-au explicat ca legatura cu MStM se realiza prin viceamiralul Mihai Aron si generalul Ilie Constantinescu si ca aveau ordin sa trimita unele regimente la Bucuresti, dar fara sa cunoasca exact misiunea. Eu acum stiu de la generalul Nicolae Eftimescu, prim-adjunct al sefului MStM si sef al Directiei Operatii, ca pe 22 decembrie, in jurul orelor 14.00, au pus la punct celebra nota telefonica numarul 38, care, dupa ce a fost amendata si insusita si de generalul Victor Stanculescu, s-a transmis in toata Armata, ordonandu-se intoarcerea trupelor in cazarmi. Ca dupa cateva ore cineva sa ordone miscarile acelea de trupe, adica sa scoata iar Armata in strada cu urmarile care se cunosc. De ce? Si cine? Nu eu sunt indriduit sa raspund la aceste intrebari.
Care va sa zica ati ajuns la Buzau din proprie initiativa. Cum ati petrecut acolo?
Data fiind situatia existenta, i-am cerut generalului Ion Dandareanu sa ne gazduiasca. Surprins, acesta nu ne-a raspuns imediat si l-am inteles, pentru ca trebuia sa ceara aprobare de la esalonul superior. A obtinut aprobarea, despre care-mi va da relatii a doua zi, si ne-a cazat in caminul militar. Ne-am mai revazut dimineata, pe data de 23 decembrie, in sufragerie, unde ne-a invitat la micul dejun. A venit insotit de colonelul Boar. Atunci, la intrebarea mea daca la Bucuresti se cunoaste ceva despre prezenta noastra acolo, el mi-a spus ca i-a raportat generalului Stanculescu. „Si ce a zis Stanculescu?” m-am interesat. „A zis ca sa fiu gazda buna”. Atat. Dupa care nu l-am mai vazut pe Dandareanu pana incoace, tarziu. Nu a mai venit nimeni. Decat cativa ofiteri de paza la usa, cu pistolul mitraliera, “ca sa ne apere de teroristi”, asa ni s-a explicat. Ulterior au mai trimis ba cate o femeie de serviciu, ba un medic sa ne masoare tensiunea, sau vreun ofiter sub diferite pretexte, in realitate sa vada cum reactionam. Si ne-au trecut la regimul de hrana al trupei. La telefon am mai avut acces doar pe 23 decembrie, cand, cam pe la ora 11.00 ne-au dus in biroul serviciului contrainformatii, la Boar, sa vorbim acasa. De fapt, generalul Vasile Gheorghe, seful Directiei a IV-a de contrainformatii militare, dorea sa stie daca sunt de acord sa declar ca-mi schimb atitudinea si trec de partea noii puteri. Nu a vorbit Vasile cu mine, desi am fost colegi, dar, oportunist, i-a pus pe subordonatii lui sa ma chestioneze. Urmatoarea legatura prin telefon cu familia s-a mai realizat abia dupa patru luni.
Nu v-a interogat?
Atunci nu, nimeni! Ulterior, dupa ce ne-au dus la Bucuresti, pe 31 decembrie.
De ce v-au expediat tocmai dupa atata timp la Bucuresti?
De fapt, ar fi trebuit sa ajungem mai devreme la Bucuresti sau, dupa cum aveam sa deduc ulterior, dupa 25 martie 1991, cand Tribunalul Militar Teritorial, ca instanta de fond, a pronuntat achitarea mea - atacata ulterior cu recurs extraordinar introdus de procurorul general, dar asta e alta poveste -, ar fi trebuit sa ajung direct in Rai, sau, ma rog, altundeva, fara a mai ocoli pe la Bucuresti. Cert e ca dupa 25 martie 1991 am reusit sa aflu unele detalii interesante in legatura cu situatia mea din acele zile de retinere ilegala de la Buzau, intre care si faptul ca generalul Militaru, ajuns ministru al Apararii, a ordonat sa fiu adus la Bucuresti cu un elicopter. Cunoscand modul in care se procedase cu generalii Constantin Nuta si Velicu Mihalea, care fusesera lichidati in timpul unui astfel de transport, generalul-locotenent Nicolae Stan - aflat de fata cand s-a dat acest ordin -, mi-a relatat ca atat el cat si generalul Dandareanu au evitat efectuarea operatiunii, invocand vremea nefavorabila. Le-am multumit de fiecare data cand am avut prilejul acestor camarazi care, intr-un fel, au riscat menajandu-ma astfel. Ulterior, generalul-colonel Marin Nicolescu, atunci consilier al ministrului Apararii, avea sa-mi confirme si el acest episod, spunandu-mi, in plus, ca generalul Militaru i-a ordonat sa verifice eventualele motive pentru care generalul Dandareanu s-a purtat atat de ospitalier cu mine. Ca generalul Nicolaescu a intocmit un raport prin care cerea sanctionarea generalului Dandareanu, care sanctionare, spre nemultumirea lui, s-a redus decat la o simpla discutie intre Dandareanu si Militaru, aceasta este una din micile enigme ale naturii umane.
Deci, in ultima zi a anului de gratie 1989 ati ajuns, in sfarsit, „acasa”, la Bucuresti.
Da, pe 31 decembrie ne-au adus cu doua autoturisme de teren si o escorta serioasa la Centrul de Instructie al Trupelor de Geniu, pe Soseaua Oltenitei, unitate transformata ad-hoc in inchisoare, respectiv cu gratii la usi si garda asigurata de Regimentul 2 Mecanizat. L-au adus si pe Dascalescu intr-o celula vizavi, apoi l-au depus si pe generalul Vlad. Si Dascalescu, interesant, in noaptea de Anul Nou m-a intrebat printre gratii: „Stii ceva cu Transilvania, au luat-o ungurii?” „Nu stiu nimic, si nu cred ca se poate intampla asa ceva”, i-am raspuns. El avea in vedere niste lucruri mai rele. Avea mai multe nedumeriri el, printre care si aceea ca de ce m-a pus Ceausescu pe mine ministru al Apararii daca nu aveam studii la Moscova...
Dar pe Vasile Milea de ce l-o fi pus, ca nici el nu avea studii la Moscova?
Avea o datorie mai veche, din 1962, dupa cum mi-a explicat mie nea Vasile mai tarziu. El era comandantul Scolii Militare de Ofiteri de Tancuri din Pitesti, a venit Ceausescu - cand a fost rascoala aceea din Regiunea Arges, dar inspre Slatina, pe Olt -, l-a chemat pe Milea la Comitetul Regional, au scos tancurile, cu munitii pe ele, si desi nu au tras in tarani, acestia vazand tancurile s-au speriat si s-au retras. Deci pe Milea l-a retinut de atunci.
Cu generalul Vlad nu ati discutat acolo despre Revolutie, nu ati comentat nimic?
Doar unele aspecte. De pilda, in 1991, cand s-a pus pe rol problema baietilor de la Campina, care au cazut la Otopeni, aflandu-ne la plimbare, intr-o curte, la Jilava, am profitat de un moment de ragaz si l-am intrebat: „Ati auzit ceva cu treaba aceea?” Mi-a raspuns ca nu. „Stiti cine e de vina?” „Mortii!”
Cine a zis „mortii”?
Eu. Si el a confirmat. Dar nimeni nu vrea sa stie cine si de ce.
Dumneavoastra stiti de ce?
Stiu ca, mai ales din 1978, de cand a evazionat, pe 19 mai acel an, avionul de la Baneasa, BN-2, si a ajuns in Austria, s-a luat masura ca aeroporturile si aerodromurile sa fie aparate de armata. Ca atare s-a infiintat o sectie la MStM de acest profil, condusa de colonelul Dumitru Mitica, granicer, ofiter foarte bun. Fiecare aeroport avea paza lui, cu comandantul respectiv. In afara de aceasta, fiecare aeroport, cu atat mai mut Baneasa si Otopeni, aveau planuri pentru situatii deosebite. Si aceasta din decembrie 1989 a fost o situatie deosebita. In care planuri se prevedea cum se mareste garda, care sunt unitatile si subunitatile de interventie - si acelea erau de la Regimentul 2 Mecanizat, pentru ca eu m-am ocupat concret de treaba aceasta si cand eram ministrul Apararii. Am discutat si cu generalul Milea despre modul de organizare a acestor exercitii, atragand atentia ca nu e vorba de teorie, ci ca trebuie practica, astfel incat subunitatea sa stie concret care este sectorul incredintat - fara sa ne batem ca turcii la Targoviste, in noaptea de pomina zugravita de Aman -, sa stie unde sunt cei de la Interne, unde sunt Garzile, unde e Armata - tot o companie din Regimentul 2 Mecanizat, si acest regiment trebuia sa mai dea ca interventie, daca era nevoie, o companie de tancuri pe aeroportul de la Alexeni, unde se afla Regimentul 94 Elicoptere, primul nostru regiment de acest fel. S-au facut multe exercitii in legatura cu treaba aceasta. De ce nu s-a aplicat planul?
De ce?
In primul rand ca a venit generalul Nicolae Militaru, un om care nu lucrase o zi in organele centrale, care nu stia nimic despre aceste treburi, necum sa puna in aplicare acest plan. Unde au fost aceste subunitati? Ca Regimentul 2 Mecanizat a fost pe aeroport - mie mi-au confirmat militarii care m-au pazit in Oltenitei - si a facut fiecare ce l-a taiat capul! Aceea a fost o provocare si trebuie sa raspunda cei care au facut-o.
Care au dat ordin?
Da, care au dat ordin, fara sa tina cont ca exista un plan. Toata lumea implicata stia parolele, toti cunosteau dispozitivul, se cunosteau intre ei, ca facusera repetitii... Ofiterul care era trecu in plan, nominal, acela trebuia sa fie trimis, cu subunitatea lui, nu altii.
A fost o greseala, poate...
Nu, nu, nu! Nu a fost greseala. A fost provocare.
Credeti ca Ceausescu a anticipat cumva?Bine, fobia tradarii o avea el mai de mult, tocmai de aceea intreb, cum de a fost posibil sa-l ia pe nepregatite?
Da, a rezultat ca a fost surprins. Dar eu as propune sa o luam invers. In 1989 nu au corespuns multi in functia pe care au avut-o, in frunte cu Nicolae Ceausescu. Pentru ca el trebuia sa rezolve aceasta problema prin metode si mijloace politice si nu ar mai fi avut loc episoadele dureroase care se cunosc.In concluzie, cum apreciati ca s-a purtat armata in conditiile acelea exceptionale?
Aici trebuie sa facem o deosebire neta: una a fost soldatul de rand, inclusiv ofiterul - pana la un anumit nivel -, si alta a fost conducerea armatei. Eu l-am intrebat, de exemplu, pe generalul Stefan Guse, in 1991, cand ne-am intalnit intamplator, la Predeal: „Fanica, de ce te-ai dus tu la CC atunci, pe 22 decembrie, si nu te-ai dus la minister, pentru ca ministrul nu mai era si, ierarhic, tu urma sa preiei comanda?” „Pai, m-a blocat Stanculescu!” mi-a raspuns. „Bine, dar Stanculescu te-a blocat ca erai deja in CC, insa ce ai cautat tu acolo in loc sa te duci direct la minister?” A murit si nu mi-a dat raspunsul.
In concluzie, mai concluzionam o data, domnule general, putea sa actioneze Armata mai bine decat a facut-o?
Armata este singura institutie, dupa parerea mea, care, cu toate minusurile, inconsecventele si sincopele a actionat pozitiv, pentru ca nu s-a implicat intr-o reprimare desi fie la ordin, fie intamplator, fie provocata putea sa o faca. Dar nu a facut-o! Dimpotriva, a perceput situatia asa cum trebuie. Si, ca sa va raspund si mai concret la aceasta intrebare, putem spune ca Armata, in decembrie ‘89, a actionat asa cum a fost comandata.