Reporteri in Revolutie
O noapte alba cu "Radu cel Frumos"
In noaptea de 16/17 decembrie 1989, fusesem ofiter de serviciu. Nici chip sa dorm, din pricina frigului si a gandurilor. Frigul mi-l amagisem cu cea de a doua patura cazona, primita la cerere, si cu un resou improvizat, incalcand astfel regulile in vigoare. Gandurile insa imi zburasera mereu... La datorie, gazeta ostaseasca de numai patru pagini format tabloid, la vremea aceea. Tocmai venisem din teren cu tolba plina, cum se spune in limbajul ziaristilor militari. Asa ca am facut, in mod voluntar, o noapte alba. Mi-am preparat o cafea mare, tare, si am deschis mapa de documente secrete. Am scos pe masa documentele de alarma si am inceput sa le studiez. Doua expresii mi-au retinut in mod deosebit atentia: Muntii de arama si Radu cel Frumos.
Muntii de arama ii tineam minte gratie versului eminescian. De Radu cel Frumos, domnitor muntean si indicativ pentru alarma de lupta, aproape ca uitasem. Mi-am reamintit doar ce am de facut la o adica, desi, dupa o noapte de nesomn, imi ziceam ca nu are rost sa imi incarc memoria cu lucruri care nu or sa se intample niciodata. Si nu mi-am incarcat-o. In dupa-amiaza zilei care a urmat cazusem intr-un somn greu, fara de vise. Copiii – aveam sa aflu mai tarziu – umblasera in varfurile picioarelor, ca sa nu-l trezeasca pe taticul care a fost de serviciu la redactie. Sa fi dormit vreo jumatate de ceas, cand am simtit ca sunt zgaltait cu sarg de maini necunoscute. Nu reuseam sa-mi revin din somn, eu, care ma laudasem adesea ca, infanterist fiind, deci iepure de camp, dorm iepureste. Aveam o stare ambigua. Cateva clipe nu mi-am dat seama daca eram treaz sau traiam un cosmar. Doua nume mi le repeta cineva cu insistenta: Vasile si Radu... Radu cel Frumos, fir-ar sa fie! Cand am realizat semnificatia, am sarit in picioare, treaz de-a binelea.
"Nu se poate, le-am zis. Asta-noapte am fost de serviciu. E liniste si pace peste tot. Glumiti! Sefu’ e in Iran". "Tocmai d’aia" mi-a raspuns, sec, dactilografa redactiei La datorie. Am tacut malc si am inceput sa ma imbrac in mare zor. Doamna Mihaela Juravle, fosta campioana la echitatie, venise sa ma ia cu masina personala. Ajuns la redactie, treci la Radu cel Frumos daca ai cu ce. Cu vreo doua saptamani in urma, noi, ziaristii militari, fuseseram dezarmati din ordinul comandantului suprem. Isi pierduse increderea in noi? Cine mai poate sti ce i-o fi trecut prin cap! Si, mai ales, cine i-o fi dat o asemenea povata tampa. Cert este ca dezarmarea ziaristilor a insemnat un mare semn de intrebare pentru toti. Ceva e putred in Danemarca daca, in loc sa le fie frica de pana noastra, a ziaristilor militari, a inceput sa le tremure nadragii din cauza pistoletelor noastre, ne-am zis
Botezul focului
Patru zile incheiate am retrait viata de soldat in vreme de pace. Ce mai viata! In celalalt corp al cladirii se afla caminul de garnizoana, la care, dintr-un ordin absurd, nu am avut acces pana in ziua de 25 decembrie. Pret de o saptamana, ne-am descurcat care cum am putut, mai rau ca pe front. Cat despre odihna, dormeam care pe unde apucam, ba pe jos, ba cocotati pe birouri. Cred ca numarul gazetei la care lucram atunci a fost scris, in medie, de doua-trei ori, ca pana la urma sa nu mai apara deloc. Ca sa ne omoram timpul, care parea sa nu mai aiba rabdare, mi-am provocat colegii la sah. Dupa cateva partide insa unul dintre ei ne-a tras o sapuneala zdravana, gen tara arde si baba se piaptana. Tara ardea, intr-adevar, iar noi ne gasiseram sa jucam sah. Sincer sa fiu, nu m-a convins din primul foc ca sa incetez jocul. Asa ca dupa cateva momente s-a apropiat si mi-a soptit personal: "Strange sahul si-l ascunde macar pana ieste c.i.-stul de la sef". N-aveam de gand sa ma execut. Il stiam pe c.i.-st. Un tanar aratos (dar parca tot mai bine i-ar fi stat in uniforma decat civil), abia iesit de pe bancile scolii. Tinand seama ca era mai mic in grad si mai tanar decat toti, se purta respectuos cu noi. Un respect rece, regulamentar. Nu era cazul sa-l tratam ca pe o sperietoare. Totusi, in zilele acelea, nu am mai jucat nici o partida, din lipsa de adversari. Colegilor mei impatimiti de jocul inteligentei le era teama nu de tanarul ofiter ferches, care avea realmente ochii albastri, cat de institutia pe care o reprezenta.
Primele momente ale Revolutiei – respective marea demonstratie din ziua de 21 decembrie - le-am trait, alaturi de majoritatea colegilor din cele trei redactii militare (ziarul Apararea Patriei, gazeta La datorie si Editura Militara) in fata televizorului. Dar in ciuda restrictiilor severe de a nu parasi cazarma, cei mai temerari ziaristi au mers din proprie initiativa in piata care, nu peste mult timp, avea sa fie botezata Piata Revolutiei. Ei au riscat mai mult decat oricine. Au infruntat, alaturi de revolutionari, gloantele, iar in cazul ca Revolutia ar fi fost infranta si-ar fi riscat mai mult decat oricine libertatea. Noi, prudentii, asteptam cu sufletul la gura sa vina ca sa ne spuna si noua care este atmosfera de la fata locului. Pentru ca de aproape o saptamana nu mai stiam ce se intampla in tara, excluzand informatiile oficiale, desigur, dar acestea erau atat de evazive incat mai mult ne dezinformau decat sa ne lamureasca. Intr-un tarziu a aparut locotenentul Emil Almasan. Fata ii radia ca un soare rosu - ca sa folosesc titlul unui cunoscut film western – si nici nu mai prididea sa ne povesteasca:
"Nea’ Vasile, ii groasa rau! Se trage ca la nunta".
Inca nu-i rau de tot! mi-am zis in sinea mea, obisnuit, ca de obicei, sa vad partea plina a paharului. Daca se trage ca la nunta, inseamna ca se trage in aer, nu in oameni.
Emil ne povestea mai departe cu sufletul la gura:
"Se fac arestari in masa. Ii inconjoara pe demonstranti si-i imping in dube ca pe animale, la intamplare. Ce-or sa faca la Rahova, inchisoare pentru barbati, cu femeile arestate si cu copiii?!"
Emil era la un pas sa fie arestat, noroc ca n-a fost singur. S-a prins de bratul prietenului sau si impreuna au reusit sa scape din lantul viu care ii inconjura pe pretendentii la arestrea fara judecata. Colonelul Gheorghe Vaduva, actionand, ca de obicei, de unul singur, n-a reusit sa scape in primele momente. Asteptam cu emotie deznodamantul. Redactorul-sef al ziarului Apararea patriei a intervenit, telefonic, pentru eliberarea subalternului sau. Dupa un sir de telefoane disperate, in cele din urma, reporterul frenetic Ghita Vaduva a fost pus in libertate. Ne-am adunat roata in jurul lui sa ne povesteasca. Omul pirpiriu, care nu-si privea decat rareori interlocutorul in ochi, devenise eroul zilei. Nu stiam cum se vor derula evenimentele, dar, indiferent de intorsatura lor, simtem un curent de innoire. Celor mai multi le era limpede inca de atunci de care parte a baricadei se afla aliatul.
Din proprie initiativa
In noaptea de 21/22 decembrie s-a tras si de-adevaratelea, nu doar ca la nunta. Cine? Cine sa stie atunci daca n-am aflat nici azi? In fata Intercontinental-ului au cazut victime. O persoana apropiata, care lucra in zona, trecand seara pe la mine ca sa-mi aduca alimente si medicamente, mi-a povestit, speriata, cum a vazut mortii pe asfalt, inca sangerand. Unii au refuzat sa creada spusele martorului ocular. Ba, cineva – nu l-am uitat, doar ii trec cu vederea numele – m-a acuzat ca raspandesc informatii false. Am cedat intr-un fel, promitandu-i ca, in ziua urmatoare, am sa vad care-i situatia la fata locului. Asteptam ordine si ele nu veneau de nicaieri. Sefii nostri, de la esalon, parca intrasera in pamant. Erau greu de gasit, iar atunci cand, dupa incercari repetate, redactorii-sefi dadeau de ei, se eschivau, amanau deciziile sau isi indemnau subalternii sa astepte. O asteptare fara termene si fara sens. In aceste conditii, initiativa a venit de jos in sus. S-a format ad-hoc un grup de initiativa, alcatuit din George Florin Cosma, fie-i tarana usoara, din capitanul - pe atunci - Ion Petrescu, locotenentul-major Mihai Macuc, locotenentul Emil Almasan - copilul teribil al redactiei La datorie - si subsemnatul. Ni s-a sugerat, de catre cei care au ramas in redactie, sa mergem imbracati in civil, dar sa luam pistoalele la noi, pentru orice eventualitate. (Dupa alarmare, armamentul individual ne-a fost inapoiat fara nici o explicatie). M-am opus categoric si mi-am sfatuit si colegii sa mearga neinarmati. Stiam de la emisiunile tv, urmarite cu nesat ore in sir, cate controale se faceau de te miri cine. Asta ne-ar fi trebuit, sa ne prinda cu armament asupra noastra niste tineri autoproclamati revolutionari, care inca nu facusera armata!
Pentru a cuprinde cat mai multe puncte fierbinti si a da o mai mare diversitate tematica reportajelor noastre, ne-am impartit in doua grupuri. George Florin Cosma, Mihai Macuc si cu Emil Almasan s-au indreptat spre sediul Radiodifuziuneii Romane, dinspre care, in dimineata zilei de 23 decembrie, se auzeau intense schimburi de focuri de arma. De aici cei trei muschetari, cum le-a spus cu simpatie cineva dintre cei ramasi la sediu, razbind prin filtrele de revolutionari - care controlau cu exigenta pe putinii trecatori - si prin focurile razlete de arme trase de unde te asteptai, dar mai mult de unde nu te asteptai, s-au indreptat spre Palarul Republicii, unde se afla unul din cele doua creiere ale Revolutiei.
O pata de sange ca un memento mori
Eu si cu Ion Petrescu am luat-o, perpedes apostolorum, pe un alt traseu: sediul Ministerului Apararii Nationale, Academia Militara Generala, Academia Tehnica Militara, Casa Poporului. Peste tot in aceste puncte fierbinti se vedeau urmele gloantelor: ziduri ciuruite, parbrize sparte, tuburi goale imprastiate pe pamantul jilav. In incinta Academiei Militare, o balta de sange. In timpul noptii, cineva fusese impuscat mortal. Cadavrul a fost dus probabil la morga, dar pata de sange, de forma si marimea unui om, ramsese nestearsa, pe asfalt, ca un memento mori. S-a tras asupra cazarmii toata noaptea din cladirile inconjuratoare sau din masini care incetineau sau faceau scurte opriri, atat cat sa traga, dupa care porneau in tromba. Unul din aparatorii academiei in acea noapte, soldatul Dorel Filip, fusese grav ranit si transportat, in timpul noptii, la Spitalul Militar Bucuresti. Militarii din garda se ofereau sa doneze sange si ne rugau sa ne interesam la spital de camaradul lor ranit, sa punem o vorba buna pentru el. Le-am indeplinit dorinta si, in partea a doua a documentarii, am trecut pe la spital. Soldatul Filip fusese operat de generalul-maior dr. Constantin Vladeanu, seful Sectiei Chirurgie I. Eminentul chirurg amanase grade mai mari, in beneficiul unui simplu soldat, dar care se afla in pericol mai mare fata de alti pacienti. Nu mi-am mai gasit timp sa-i anunt personal pe ostasii din garda Academiei Militare despre starea sanatatii camaradului lor, dar am facut-o prin intermediul gazetei La datorie, al carei numar a iesit de sub tipar chiar a doua zi, 24 decembrie, ca un dar de Craciun pentru militarii din garnizoana Bucuresti, in celelalte garnizoane gazeta putand fi expediata abia incepand cu numarul urmator.
Daca la Academia Militara Generala am fost primiti cu intelegere de insusi secretarul comitetului de partid, care ne-a acordat tot concursul, in Academia Tehnica Militara, initial ne-a fost interzis accesul. La permanenta se aflau doi generali trecuti binisor de 60 de ani. Le trec sub tacere numele, deoarece unul dintre ei, de nu cumva amandoi, a trecut, intre timp, in lume umbrelor. Dupa minute bune pierdute la punctul de control, tocmai ma gandeam sa renuntam si sa ne documentam din alta parte, ca locuri erau, slava Domnului!, cand il vad pe prietenul meu Ion Petrescu cum se infurie, pune mana pe telefon si, pe un ton imperativ cere serviciul de permanenta. Apoi, fara a schimba tonul, ii cere generalului de la celalalt capat al firului sa ne permita accesul in cazarma. Ne-a primit imediat, comandand de indata sucuri – kiwi, pare-mi-se – si cafele. Atunci mi-am zis ca Ion are stofa de sef. Prezumtia mea avea sa se adevereasca peste ani.
Sarut parafat de gloante
Se tragea razlet din te miri ce parte. Ignoram gloantele. Aproape ca ne obisnuiseram cu ele. Totusi, as fi un mincinos daca nu as recunoaste ca m-a incercat frica. O singura data! Coboram spre Cheiul Dambovitei, discutand despre ce vom scrie unul, despre ce vom scrie celalalt, cand, dinspre Casa Poporului, a inceput sa se traga asupra noastra. Ion mergea nepasator, inainte, pierduse instinctul de conservare sau, poate, concentrandu-se asupra ideilor, nu mai auzea gloantele. Eu, mai prudent de felul meu, m-am adapostit dupa gardul de beton, chem.andu-mi si camaradul alaturi. Din fata noastra, de la numai cativa pasi, se apropiau doi tineri. Cand a inceput sa se traga, s-au oprit in mijlocul drumului si, pur si simplu, s-au imbratisat strans. Inconstient, sau, mai degraba, absenti. Cred ca asteptau moartea, asa impreuna, ca altceva nu avea ce sa vina. Nici un vaiet, nici un cuvant, nici un gest de teama sau de disperare. Parca impietrisera in mijlocul drumului. Pareau un bloc monolit. Mi-am amintit instantaneu de Poarta Sarutului, de la Targu Jiu. Oare ce l-o fi inspirat pe genialul Brancusi? Asteptam deznodamantul cu inima zvacnindu-mi in piept si, extrem de emotiv, i-am spus lui Ion: "Daca ii impusca, ma reped asupra teroristilor cu mainile goale, fie ce-o fi!" Acum stiu, suna ridicol, dar atunci, in acele momente, altceva era in capul meu. Pentru o clipa, eu, prudentul, imi pierdusem uzul ratiunii. Imaginea aceea aproape ireala cred ca i-a miscat si pe invizibilii pistolari, pentru ca dupa o liniste de mormant, am vazut cum cele doua trupuri s-au desprins usor unul de altul, asa cam cum si-ar desprinde doua salcii plangatoare pletele incalcite de-a valma de vantul primaverii, si, tinandu-se de mana au plecat mai departe.
Rani care mai sangereaza si azi
Secretarul de redactie, maiorul Ion Marzac, astepta reportajele noastre ca pe painea calda. Si primul numar al gazetei avea sa apara chiar a doua zi, tiparit printre impuscaturi. In vreo doua randuri, s-a dat alarma, chipurile teroristii patrunsesera in tipografia de pe Brezoianu. Mi-am vazut de treaba mai departe, alaturi de cei trei Ion pozitivi – Marzac - secretarul de redactie, Grun - corectorul, si Petrescu, care, alaturi de mine, se oferise sa fie cap limpede, pentru a duce la bun sfarsit ceea ce incepuseram cu o zi inainte. N-am reusit sa vad teroristii patrunsi in tipografie, desi tare as fi fost curios. Am intalnit insa o veche cunostinta, pe nea Mirea, linotipistul cu care lucrasem inainte la gazeta Granicerul. Om in toata firea, aflat in floarea varstei si avand o constitutie robusta, nea Mirea plangea in hohote. Pierduse o fiica in Revolutie. Cineva incerca sa-l consoleze, spunandu-i ca mai are in viata doi copii, dar si mai tare ii intetea durerea:
"Iti tai un deget, dar te doare toata mana, raspundea. Iti sangereaza sufletul".
Dupa un an cand, in prezenta presedintelui tarii, s-a inaugurat Cimitirul Eroilor Revolutiei din Decembrie ‘89, tipograful care trudise la culegerea gazetelor ostasesti plangea ca un copil. Rana din suflet sangera inca. Poate ca mai sangereaza si azi.