MEMORII DE RAZBOI
In decembrie 1989 eram comandant de pluton transmisiuni la Regimentul de Parasutisti de la Buzau. Tocmai incheiasem victorios o campanie agricola la malul Dunarii, in judetul Calarasi. Tocmai fusesem ales in comitetul de partid al unitatii, spre nemultumirea unora, mult mai grei. Nu au gustat spiritul de fronda al celor tineri care si-au ales unul de-al lor in comitet, chiar daca stiau ca mai mult decat sa scriu procesele verbale ale sedintelor n-o sa mi se incredinteze alt rol. Tocmai ma apucasem sa invat pentru facultatea de drept. Tocmai… Dar s-au dus dracu’ toate! Pe 16 si 17 decembrie fusesem la Bucuresti. M-am plimbat cu Sorina, sotia mea, pe Victoria Socialismului. Dadusera drumul bulevardului, era frumos luminat, ne placea. Am intrat intr-o librarie si am cumparat Raportul la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Roman. Ma consideram norocos ca-l am in brosura. Era musai sa-l conspectam si ar fi trebuit sa-l iau din ziare, asa, eu aveam brosura. Era altceva…
Si duminica am venit acasa. N-am apucat sa ma odihnesc - era pe la opt seara - ca a sunat telefonul. ”E alarma, toa’ lent-major, veniti repede la unitate!”, mi-a zis centralistul. “Ce alarma, ma! La ora asta?” “Nu stiu, e ceva cu ungurii, veniti repede!” M-am imbracat, am sunat la vecinul Cornel Popescu, maior la noi in regiment, i-am spus de alarma si el a inceput sa rada: “Cred ca face Gabor vreo gluma cu noi”. Colonelul Gabor era seful Sectiei Parasutisti din Comandamentul Aviatiei Militare. Am plecat cu Dacia lui verde./.../ Am ramas in cazarma. S-au instalat paturi prin birouri si noaptea ne-am cazat la... „Meteo”. Aveam acolo un receptor radio pe unde scurte deosebit de performant, tehnica sovietica din cea mai buna la vremea aceea, cunoscatorii stiu ce-i un R-250. Prindeam Europa Libera si Vocea Americii, incepusem sa auzim despre Timisoara, eram, poate, cel mai bine informati din unitate de ceea ce se intampla, dar nu realizam gravitatea situatiei, nu patrundeam miezul problemei. Faceam fel si fel de presupuneri, intorceam lucrurile pe toate fetele, insa fara sa banuim ce avea sa urmeze./.../ Intr-un anume fel eram atasati comunismului, pentru ca noi nu cunoscuseram altceva. Capitalismul ne fusese prezentat mereu ca o oranduire sociala depasita, retrograda, cu clase exploatatoare, pe cand in socialism toti eram egali. Cel putin teoretic. In realitate, eram egali sa stam la cozi si sa ne uitam la televizor fix doua ore pe zi. Cine vroia mai mult se putea uita la bulgari, la unguri sau la sarbi. Jumatate din productia de aluminiu a tarii se urcase pe blocuri, se transformase in antene cu peste douazeci de elementi, orientate spre vecinii nostri mai darnici si, de ce nu?, mult mai abili in aplicarea formulei paine si circ.
Acum Europa Libera isteriza. Ascultam radioul cu oarecare teama, crezand ca exagereaza in multe. Ceva se intampla. Totusi asteptam ca lucrurile sa se aseze in fagasul lor. De altfel, nici nu vedeam de ce s-ar implica armata atata timp cat nu erau amenintate hotarele tarii. Pareri, pareri… Numai ca luni dimineata, cei de la Batalionul 404 Cercetare au plecat la Timisoara. Treaba se complica. Apoi am primit si noi munitia de razboi, dar nu ne-a spus nimeni nimic clar. A doua zi, a plecat si Batalionul 2 din regimentul nostru, la Caransebes./.../
Si cineva a strigat:
„Sa vina
parasutistii!”
Comandantul ne-a adunat in sala de festivitati si ne-a prezentat situatia, asa cum fusese primita de la esaloanele superioare. Era vorba tot despre huliganii de la Timisoara. Inca mai credeam si speram ca situatia se va normaliza. Mai ales dupa fermitatea cu care erau combatute actiunile celor care incalcau legile tarii si, cu atat mai mult, cu cat stiam ca aveam organe de restabilire a ordinii destul de temute. Seara s-a anuntat inapoierea lui Ceausescu in tara, am vazut la televizor, si din clipa aceea nu a mai existat indoiala ca lucrurile urmau sa intre in normal. A doua zi, pe 21 decembrie, unitatea a fost adunata pe platou si s-au tinut cuvantarile de rigoare. Au fost condamnate actele de huliganism, s-a exprimat hotararea de a lupta impotriva lor etc. Adunarea aceea a fost un bun prilej pentru unii de a se remarca din nou ca vajnici luptatori… cu gura. Seful popotei, nea Popa, fost ofiter in tinerete, chiar i-a condamnat rau pe “acesti antifascisti care atenteaza la libertatea si independenta patriei noastre socialiste”. Asa ca am plecat de pe platou mai buimaci ca la sosire. Si ascultand in continuare Europa Libera - la noi, la „Meteo”, era birou de presa - chiar nu intelegeam de ce nu se termina o data. Intre timp, se constituisera patrule care se deplasau prin oras. Cand veneau in cazarma ne spuneau ca atmosfera e sumbra si ca lumea ii priveste cu ostilitate. Nu puteam sa intelegem de ce, doar pana atunci fuseseram bine acceptati de catre populatia urbei. Insemna ca civilii stiau mai multe decat noi, sursele lor de informare fiind mai credibile. Ulterior, aveam sa aflu ca deja se aruncase anatema asupra armatei, la Timisoara. Pe 22 decembrie, dimineata, a cazut prima mare bomba: S-a sinucis “tradatorul” de Milea. Acum lucrurile luasera o turnura alarmanta. Se intampla ceva destul de grav, dar cum inca eram tributari unui sistem de informare dirijat de la centru – ma refer la posturile nationale de radio si televiziune - nu puteam sa fim convinsi pe deplin ca ceea ce se spunea oficial nu era adevarat. Nu prea intelegeam totusi ce l-a apucat pe generalul Milea sa se sinucida. Doar era ministrul nostru si stiam ca e dat dracului. Uite, mi-am zis, s-a apucat sa se sinucida tocmai acum, cand nu mai stim ce sa facem. A venit apoi nota telefonica prin care se ordona armatei sa se retraga in cazarmi. Am respirat oarecum usurati. Nu mai aveau nevoie de noi, era treaba lor, sa se descurce cu smecherii de la securitate, noi avem altceva mai bun de facut. La pranz, Tone, un aviator convertit de nevoie la parasutisti, s-a adresat unuia cu “domnule” si a fost atentionat aspru de seful de stat major, cum ca sa aiba grija cum vorbeste. Dar Tone venise din oras, fusese operat de ulcer si inca se afla in concediu medical. Statea acasa si conspecta constiincios Raportul la Congresul al XIV-lea. A vazut la televizor ce se intampla in Bucuresti, a plecat spre unitate si, in centru, in Piata Daciei, in uniforma fiind, l-au luat civilii pe sus. Acum, civilii trecusera in extrema cealalta ca se lansase sloganul “ Armata e cu noi”. Iar Tone abia a reusit sa scape de entuziasmul lor, degeaba le-a spus ca era proaspat operat. Bine ca nu a ajuns din nou la spital ci in unitate si ne-a povestit ce era in oras. In timpul mesei de pranz, pe la felul doi – se serveau sarmale, tin bine minte asta! - a intrat Matache, de la “Meteo”, si a anuntat tare, din usa popotei: “A fugit Ceausescu!” Am lasat toti tacamurile si am tasnit afara. Cele trei sarmale imi staruie si acum in minte, niciodata nu mai abandonasem trei sarmale in farfurie fara sa ma ating de ele. Atunci insa a meritat. Ne-am oprit pe platoul unitatii si ascultam radioul. Postul national incapuse pe mana revolutionarilor si acum se faceau primele declaratii fulminante. Se strigau lozinci despre democratie, “Fratilor, am invins!”, „Tiranul a fugit!”, “Libertate, libertate!” s.a.m.d. Am intrat apoi in dormitoarele soldatilor si am dat drumul televizoarelor, desi ora nu era potrivita pentru nici o emisiune. Dar ne-am trezit in plina emisiune. Tocmai aparusera pe ecran, disperati, Dinescu, Caramitru si toti ceilalti care au condus panica din de-acum celebrul Studio 4. /.../
Din timp in timp, se incingeau tuburile catodice ale emitatoarelor si se oprea transmisia. Pina cand se raceau ieseam afara, pe platoul unitatii, sa ascultam continuarea la radio unde, de obicei, se jeluiau Ana Blandiana, Doina Cornea etc. Era o intreaga isterie care, normal, i-a cuprins si pe soldatii nostri. Unii, cei mai viteji, au inceput sa sparga tablourile cu Ceausescu. Pe acestia i-am mai potolit, nu ne era de Ceausescu, ramele si geamurile tablourilor erau insa pe inventare si cineva avea sa le plateasca.
S-a lasat seara. Afara era cald. Oare, ce s-ar fi intamplat daca in acel decembrie ‘89 ar fi fost un ger sa crape pietrele? Transmisia televiziunii s-a mutat in balconul C.C.-ului. S-au auzit primele cartuse trase, s-au vazut si cateva trasoare, iar cineva a strigat atunci: “Sa vina parasutistii!” Si cand trasoarele au sagetat din nou intunericul, din celebrul balcon s-a lansat obsedantul termen pentru eternitate: “Teroristii”. Iar pe la ora nouasprezece am primit ordin sa ne pregatim ca plecam la Bucuresti. N-am carait, nici n-aveam cum, eram comandant de pluton./.../
„Teroristul” de caine
si prima salva
Pana la Aerodromul Bobocu ne-am deplasat cu camioanele. Pe la spitalul judetean, grupuri de tineri au strigat dupa noi, incurajandu-ne, dar noua numai de entuziasmul lor nu ne mai ardea. Plecam in necunoscut si ne intrebam daca mai apucam sa ne intoarcem. La Bobocu, am tras direct la pista. Ne asteptau trei AN-26. Ne-am imbarcat oameni si munitie in aceleasi avioane si am impartit munitia pe timpul zborului. Citeam spaima pe chipurile soldatilor si cred ca si eu aratam la fel. Imi era frica, o frica de necunoscut. Cineva spunea ca a fi curajos inseamna sa stii ce sa faci atunci cand iti este frica. Noua ne era frica mai ales pentru ca nu stiam ce trebuie sa facem si cum sa o facem. Pe Otopeni, am aterizat in intuneric si avioanele au tras la linie langa hangare. Ne-au intampinat cu mare bucurie aviatorii. Vedeau in noi pe cei care aveau sa-i apere. Pentru ei, situatia era ceva mai clara, trebuia aparat aerodromul impotriva teroristilor. Pentru noi, era o mare necunoscuta. Plutonul meu a fost dispus in spatele depozitului de carburanti - nici nu se putea mai bine! - intr-un sant de irigatii care inconjura latura de rasarit a aeroportului. Oamenii erau protejati impotriva focului inamic, dar nu si impotriva panicii. In fata nu se vedea nimic, nimeni nu ne orientase in teren, nici n-ar fi putut-o face, in fata, adica intr-acolo de unde ar fi trebuit sa vina teroristii. Nu se vedea nimic, doar citeva lumini spre dreapta noastra. Era marginea comunei Otopeni care se invecina cu aeroportul. In spatele nostru erau hangarele pazite de personalul aerodromului militar, iar in spate de tot se vedea cladirea Aeroportului International Otopeni. Acolo, in dimineata urmatoare, avea sa se intample o mare tragedie. In stanga noastra, santul de care am vorbit se intindea pina la capatul de est al pistei. Pe acest sant a fost dispus intreg batalionul nostru. Venea apoi antiaeriana de la capatul pistei si dincolo de ea mai era inca un dispozitiv.
Primul foc l-a tras un speriat de soldat, nici el nu a stiut de ce, a fost suficient insa sa-i molipseasca pe ceilalti care, ce sa faca si ei, au apasat pe tragaci. Aceasta a fost prima salva a parasutistilor la Otopeni. Apoi s-a facut liniste, o liniste prevestitoare de furtuna. Avea sa urmeze iadul pe pamant, dar, deocamdata, linistea se prelungea apasatoare si misterioasa. La fel si incordarea noastra. Si n-a mai trebuit decat sa treaca un caine prin fata unei pusti. Pusca a tras si asa s-a dezlantuit a doua salva de focuri, de asta data pe toata lungimea dispozitivului. Abia dupa ce toti soldatii si-au golit incarcatorul, am putut sa-i oprim. Numai ca si noi, ofiterii, aveam arme, si noua ne era frica, asa ca am tras si noi in teroristul de caine care, spre disperarea noastra, a refuzat sa se lase impuscat. Dupa aceea iar nu s-a mai tras, pana dupa miezul noptii. In schimb, a inceput sarabanda antiaerianei. Trageau – doar ei stiau de ce! - artileristii antiaerieni, ca la nunta, in special cu mitralierele. Din cand in cand insa, pentru diversitate, se mai auzea si cate o salva de tun, la care raspundeau cu aceiasi inversunare cei de pe Baneasa. /.../ La un moment dat, am sesizat cu stupoare cum un fel de farfurie zburatoare isi cauta drum spre depozitul de carburanti langa care ma aflam. Deja vedeam depozitul sarind in aer, asa ca nici nu stiu cand si cum am luat in brate un copac gros, implorandu-l de mama focului sa ma apere. Noroc ca aratarea de foc a luat-o intr-o alta parte si s-a stins. Habar nu am ce anume a fost acea aratare ca un disc incandescent si cine a trimis-o spre noi.
Situatia s-a luminat cand au adus un proiector. Avea aviatia niste proiectoare foarte puternice montate pe camioane, cu care maturau cerul la peste un kilometru. Si facea ziua pe campul din fata noastra, asa ca acum eram linistiti vazand ca nu venea nimeni spre noi. Credeam ca daca cineva vrea sa cucereasca aeroportul e musai sa vina din fata, astea erau legile luptei pe care le stiam, studiaseram in scoala. Acum, banuiam ca ei, inamicii, in speta teroristii, trebuia sa apara si la noi, ca prea se tragea in tot Bucurestiul. Era clar ca se dadeau lupte pe viata si pe moarte in Capitala, iar daca ar fi vrut sa scape de mania poporului, orice inamic, musai, trebuia sa vina la aeroport si sa fuga cu avioanele. Asa ne spusesera si aviatorii, ca aeroportul trebuie aparat ca sa nu cada cumva in mana teroristilor. Aviatorii erau si mai hotarati sa-si apere avioanele. Ca urmare, se adapostisera pe langa hangare si trageau spre exteriorul perimetrului unde se aflau cine altii decat parasutistii de la Buzau. A trebuit sa ne suiere cateva gloante pe la urechi ca sa ne dam seama ca adevaratul pericol pentru noi il constituiau zelosii nostri aviatori, care se pricepeau la orice, mai putin la militarie de-asta de infanterie. Daca nu strigam cu disperare la ei sa nu mai traga, acum am fi fost multi eroi martiri ai revolutiei!
Si tocmai cand ne inteleseseram, s-a oprit proiectorul. S-a oprit asa, pur si simplu. A dat cineva ordin sa-l opreasca si soldatul l-a oprit. In acel moment, un sloi de gheata mi-a lunecat pe spate. De ce au oprit proiectorul Doamne, Dumnezeule? Cine a dat acest ordin prostesc? Cine ne-a bagat din nou in intuneric? De ce? Ce facem acum? Spre Bucuresti, se tragea din ce in ce mai tare. Rafale crescande in intensitate se auzeau din ce in ce mai aproape de noi. Incordarea capatase dimensiuni halucinante. Teroristii puteau veni din orice directie, fara a-i putea deslusi in noaptea de smoala, iar niste inconstienti tocmai oprisera proiectorul. M-am simtit atunci condamnat, fara posibilitatea da a riposta in vreun fel. Poate ca asa trebuia sa se intimple, mi-am zis, dar ce vina aveam? Singura scapare era ivirea zorilor. Niciodata n-am asteptat rasaritul soarelui cu mai multa infrigurare si speranta ca atunci. Era singura scapare din infernul in care ne gaseam, trebuia, era obligatoriu sa vedem ce-i in jurul nostru. Acceptaseram ca puteam sa murim, dar ceream sa ni se dea dreptul de a vedea de unde vine moartea. Timpul trecea greu, greu de tot. Cerul era luminat la intervale scurte de explozia proiectilelor de antiaeriana. Sagetile trasoarelor duceau cu ele moartea pe traiectorii de foc desenate pe fundalul de catran al noptii. Nu-mi gaseam linistea, trebuia sa fac ceva. Treceam pe la fiecare soldat aflat in transeea improvizata si incercam sa-l imbarbatez. Le spuneam sa-si pastreze calmul si sa nu traga dupa himere. N-au mai tras./…/
Boemii unei
randuieli severe
Intr-un tarziu - cred ca eram la capatul asteptarii - Dumnezeu a aprins proiectorul Lui, imprastiind intunericul din jur. Abia atunci am putut sa vedem ce-i cu noi acolo. In fata, spre rasarit, era un camp la marginea caruia inchideau orizontul palcuri de copaci. Spre dreapta, devenea reala localitatea Otopeni. Casele - destul de departe, totusi - erau dominate autoritar de turla bisericii in care toata noaptea se trasese cu mult zel. Palpaise acolo o flacara si se auzisera pocnete de arma. Atunci, nu stiam de jocul simulatoarelor in acest spectacol. Totusi biserica ramasese la locul ei si nici n-am auzit mai tarziu sa fi fost ranit cineva din localitate, cu exceptia unui porc uitat intr-un cotet, care porc oricum isi astepta crestinescul sfarsit. Asa insa a murit si el ca un martir, sacrificat pe altarul revolutiei romane. In stanga, departe spre nord, se profila inca nedeslusit turnul de control al Aeroportului Otopeni, inconjurat de luminile Aerogarii acompaniate de proiectoarele platformei de garare a aeronavelor.
Dimineata a limpezit asadar realitatea inconjuratoare si nu s-au mai auzit focuri de arma. Se respecta parca un armistitiu impus de rasaritul soarelui. Incet, incet am inceput sa ne dezmortim din incordarea unei nopti de cosmar, incercand sa evaluam situatia la adevaratele ei dimensiuni. Ne aflam totusi, am concluzionat, intr-un punct de interes maxim pentru eventualii teroristi. Dupa cum se trasese intreaga noapte, credeam fara indoiala in existenta lor si ne puneam foarte serios problema respingerii acestora si a apararii obiectivului nostru, recte aeroportul militar, pe care se aflau aeronavele prezidentiale, printre care si luxosul Boeing abia adus de la reparatii, precum si celebrele elicoptere din flotila prezidentiala. Unul dintre elicopterele acestea ii luase pe Ceausesti de pe sediul Comitetului Central si-i abandonase istoriei undeva la nord de Bucuresti. Langa breteaua pistei de decolare-aterizare stateau, resemnate parca, fiind de un rang mult inferior, avioanele regimentului de aviatie transport, de care insa noi, parasutistii - boemii unei randuieli aviatice foarte severe - ne simteam legati, ele fiind trasurile noastre aeriene cu care ne mai plimbam uneori si le abandonam pe bulevardul cerului, printre nori, uneori chiar printre stelele noptii. Avioanele, trase la linie, constituiau - ziceam noi - un punct de interes pentru teroristi, dar la fel de importante erau si depozitul de carburanti, precum si hangarele si celelalte cladiri ale unitatii care, ca orice unitate de aviatie, avea o intindere foarte mare. In plus, dispunerea ei langa Aeroportul International Otopeni ii conferea o valoare strategica deosebita. Si era clar ca nu puteam face fata singuri numai noi, parasutistii, mai ales ca niste subunitati de-ale noastre fusesera trimise chiar din seara precedenta pentru apararea altor obiective din Capitala. De altfel, peste doua zile, aveau sa soseasca in zona fierbinte si alte forte, mult mai bine dotate tehnic, pentru acest gen de misiuni. Acum insa totul cadea pe umerii nostri./.../ In spatele liniei de avioane se afla un autobuz dezafectat. Era, de fapt, doar o caroserie, dar in ea isi facusera loc de adapost maistrii de aviatie care lucrau la intretinere. Avea si o soba rotunda, din fonta, cu motorina. Acum autobuzul era la dispozitia batalionului nostru, maiorul Negrut il facuse punct de comanda. Era insa mai mult decat atat; in el aveam sa ne adunam, sa mancam, sa dormim, si sa ne uscam imbracamintea si incaltamintea pe toata perioada sederii noastre aici. Dupa o scurta analiza a situatiei, comandantul batalionului a redimensionat dispozitivul, a redispus fortele, a replanificat intrarea subunitatilor in dispozitiv, servitul mesei si odihna efectivelor. Plutonul meu a trecut in rezerva pana la lasarea intunericului, dar n-a avut parte de prea mult somn ca a inceput din nou sa se traga, de data aceasta dinspre poarta principala a unitatii. Aveam acolo doua subunitati, era si o instalatie de lansare a rachetelor antitanc si dupa cum ne dadeam seama tocmai se duceau lupte grele. Se tragea inclusiv cu mitraliera de pe transportoare. De unde aparusera transportoarele? La un moment dat, a aparut si aviatia de vanatoare care si-a lansat aparatele chiar deasupra soselei impotriva unui inamic la fel de invizibil pe teren ca si al nostru. Antiaeriana nu s-a lasat nici ea mai prejos, a plusat corespunzator, noroc ca nu a doborat nici un avion, de nici o culoare. Ei, si pe fondul acesta a picat vestea ca a fost impuscat Laurentiu Purcherea, colegul nostru, care ne-a lovit pe toti ca un trasnet. Cazuse primul parasutist in Revolutia Romana, a fost dus cu un elicopter la spitalul din Balotesti, a murit in drum spre spital, si-a dat viata pentru o cauza care atunci credeam ca este a noastra, a tuturor. Tot atunci, in dupa-amiaza aceleiasi zile, cind a inceput o noua salva de arme automate, m-am adapostit sub un mal de pamant, langa niste copaci, si am simtit un glont fluierandu-mi pe langa ureche si infigandu-se intr-unul din copacii sub care ne adaposteam. Am realizat atunci putinul care desparte viata de moarte, am lasat capul pe pamant si intr-o fractiune de secunda mi s-a derulat intregul film al vietii marginit de posibilitatea unei morti stupide. Eram casatorit de peste doi ani si nu aveam copii, ceea ce mi s-a parut atunci o mare neimplinire. Ma gandeam ca daca ar fi fost sa mor, nu lasam nici o urma pe pamant. Infrigurat, am hotarat atunci si acolo ca daca voi scapa viu din nebunia asta, voi lua masuri in acest sens. Si asa a fost. Sper ca fiul meu, Alexandru, sa citeasca intr-o zi aceste randuri si sa inteleaga macar putin din ceea ce am trait eu atunci./.../
Primii germeni
ai privatizarii
Dupa vreo saptamana, am reusit sa ne si barbierim. Nimeni nu ne atrasese atentia pe chestia asta, dar si s-o fi facut tot nu aveam unde sa ne spalam. Mult mai tarziu am identificat posibilitatea de a face baie la centrala termica a regimentului de aviatie. In alta ordine de idei, am adus telefoane, am realizat legaturile cu subunitatile aflate in transee si am pus in functiune statiile radio, stabilind permanent legatura cu comandantii de subunitati si cu proiectorul, element ramas la fel de important in dispozitivul de aparare. Am inceput sa servim masa la popota unitatii si am constatat ca masa era destul de buna si ca aviatorii tineau la noi sau, mai degraba, erau interesati sa fim multumiti. Incepusera sa soseasca si ajutoare in hrana si imbracaminte; am primit ciorapi de lana de la maramuresenii din Botiza, iar satenii din Otopeni ne-au trimis mancare si vin. Le facea bine sa stie ca suntem aproape de casele lor. Pe de alta parte, noi nu aflaseram ca vinul lor era pe gratis, ci dadeam bani buni celor care se duceau sa-l „cumpere”. Asa au aparut primii germeni ai privatizarii./.../ Intre timp a inceput sa ninga gospodareste. Campul s-a facut alb si transeele s-au umplut cu zapada. Trebuia sa avem grija de soldati. Acestia isi duceau din timpul zilei baloti de paie in pozitii, iar seara se dispuneau la locurile de veghe si daca ningea prea tare nu se mai vedeau din zapada. Se daduse ordin sa le ducem ceai cald dupa miezul noptii, desi viscolul facea drumul de nepatruns pana aproape de pozitiile soldatilor. Trebuia totusi sa le ducem ceaiul. Asa ne-am trezit intr-o astfel de noapte, in care nu vedeai la un pas ca suntem in fata pozitiilor de tragere, fara sa ne someze nimeni. Noroc ca soldatul respectiv, plictisit si rebegit de frig, plecase din locas la vecinul sau si se bagasera amandoi sub foaia de cort, sa se incalzeasca. La gandul ca peste o zi-doua as putea sa-i gasesc adormiti si inghetati sub zapada, am crezut ca-i sperii spunandu-le ca pot fi impuscati de teroristi, dar ei, somnorosi, au inteles ca daca ii mai gasesc dormind o sa-i impusc eu. Si nu au gasit nimic mai bun de facut a doua zi decat sa-si avertizeze comandantul de pluton ca daca ii mai amenint ma vor impusca ei pe mine. Fireste, m-a bufnit rasul cand am auzit , dar dupa aceea m-am ingrozit la gandul unde poate sa duca panica si vorbele prost intelese in conditiile unei tensiuni prelungite./…/
Intre timp, la unitate, in Buzau, se intamplasera alte minuni. Dincolo de Punctul de Control, pe aceeasi strada, decorul se infatisa deosebit de sugestiv, nu mai era nevoie de nici o explicatie. Un transportor blindat ars se sprijinea de un copac (se auzise ca arsese si mecanicul-conductor), iar ceva mai aproape de poarta unitatii ii tinea tovarasie o Dacie la fel de arsa, despre care soldatii spuneau ca fusese a unui cetatean care abia ce o cumparase. Venise cu ea la fiul sau, militar in termen, in unitatea noastra, si-l apucase revolutia la poarta. Acum, ca uraganul trecuse, ce sa facem si noi, ne intrebam daca si de catre cine va fi despagubit bietul om. Cred totusi ca a fost trecuta la pierderi colaterale. Deh, asa este la revolutie, mai sunt si pierderi: de masini, de idealuri, de privilegii, de vieti omenesti… Cine mai sta sa faca deosebirea?
Colonel
Mircea TANASE
Deh, asa este
la revolutie, mai sunt
si pierderi!