Jocul Securitatii

Interviu realizat cu

prof. univ. dr.

Cristian TroncotA

Reputat specialist in studierea serviciilor secrete, prof. univ. dr. Cristian Troncota a publicat pe aceasta tema numeroase articole, studii, monografii dintre care: Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete romanesti (1994); Mihail Moruzov si Serviciul Secret de Informatii al armatei romane (1997); Istoria serviciilor secrete romanesti. De la Cuza la Ceausescu (1999); Glorie si tragedii (2003); Duplicitarii (2003). Este decanul Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii. Din 2002 este seful Colegiului Superior de Siguranta Nationala

Rolul jucat de Securitate in preajma si in timpul evenimentelor din decembrie 1989 a prilejuit abordari dintre cele mai diverse: la o extrema se situeaza incitarile la reprimarea fizica a lucrãtorilor institutiei, concretizate prin lozinci de genul „Securisti-teroristi”, iar la cealalta extrema se afla prezentarea acestei institutii drept organizatoare a doborarii regimului comunist. Intre aceste doua limite, unde se aseazã, in opinia dumneavoastra, adevarul?

In mod evident ambele abordari sunt false. Si voi incepe cu discutarea celei de a doua.

Securitatea nu a fost o institutie pucista. De altfel, in conditiile regimului existent pana in decembrie 1989 era imposibil pentru o persoana din conducerea acestui departament chiar si sa conceapa, nemaivorbind sa organizeze, o varianta pucista de depasire a situatiei de criza in care se afla tara. O asemenea solutie ar fi reprezentat insa pentru institutie o eroare, o cadere profunda, ar fi coborat-o mai mult chiar decat o facusera erorile din perioada anilor ‘50. Sa gandim lucrurile si altfel: Ar fi raspuns populatia la cerintele obiective de innoire a societatii daca indemnul catre acestea l-ar fi facut Securitatea? Nu se compromitea totul?

In legatura cu celalalt aspect, Securitatea nu se putea angrena in actiuni represive, intrucat un semenea comportament ar fi condus la consecinte similare cu cele suferite de ofiterii unguri in timpul revoltei din 1956, cand au fost pur si simplu vanati pe strazi si ucisi. In luna august 1989, generalul Iulian Vlad a studiat personal in arhive documentele privind evenimentele din Ungaria anului 1956 si a tras concluziile de rigoare. El a inteles ca, daca ordona represalii, furia multimii va nimici tot ce insemna fizic institutie si oamenii ei. Si nu a dispus asa ceva.

Viata ne arata ca aceia care au calculat daramarea sistemului, cei care au elaborat scenariul acestei rasturnari au scontat pe implicarea Securitatii in actiuni violente. Ceea ce nu s-a realizat. De ce au calculat gresit? Pentru ca nu au cunoscut situatia reala a Securitatii, nu au cunoscut lucrurile din interiorul acesteia. Fie-mi permisa o scurta paranteza.

Exageram oare vorbind despre „scenarii?” Nicidecum! Toate serviciile mari elaboreaza asemenea lucrari, cu obiective strategice, tactice, masuri de realizare a lor. Stiind aceasta nu avem dreptul sa eliminam cu usurinta o asemenea idee, ridiculizand-o prin afirmatii ironice de felul „scenarita este o boala a noastra.” Proiectele mari, cele care schimba soarta unor popoare sau a unor regiuni intregi trebuie si sunt in realitate analizate mai intai prin astfel de scenarii complexe.

Revenind la ideea anterioara, ne putem intreba de ce nu a fost cunoscuta adevarata situatie din interiorul Securitatii. Raspunsul este desigur complex, dar o componenta majora a sa este aceea ca inca din decembrie 1964 consilierii sovietici fusesera eliminati din aparatul de Securitate. Semnificatia profunda a acestei actiuni poate fi corect apreciata numai atunci cand facem o comparatie cu celelalte tari: din Ungaria consilierii sovietici au plecat in noiembrie 1991, iar din fosta RDG o data cu retragerea ultimelor trupe sovietice.

In contextul ostilitatii generale, intelegand prin aceasta atat aprecierile din exterior, cat si atitudinea populatiei, singura modalitate prin care institutia putea supravietui era aceea sa nu se implice nici in puci, nici in represiune. Ceea ce a si facut.

Pozitia de non-combat, de pasivitate atat fata de vechiul, cat si fata de noul regim reprezenta unica modalitate prin care se facea posibila realizarea unor innoiri in tara si se salva in acelasi timp institutia.

Cartea dumneavoastra „Duplicitarii” reprezinta un volum de referinta pentru studierea istoriei noastre recente.

Puteti insista asupra motivelor care v-au condus catre aceasta abordare? In raport cu cine a fost Securitatea duplicitara?

Dupa ce am publicat numeroase studii si articole dedicate serviciilor secrete romane, am apreciat ca era necesar un volum de sinteza privind Securitatea in ultimii sai ani de existenta.

Consider ca se impunea marcata clar diferenta neta existenta intre Securitatea anilor *50-*60 si cea a anilor *70-*80. Dupa ancheta efectuata asupra abuzurilor si ilegalitatilor comise, dupa epurarea aparatului sau, dupa distantarea efectiva de propriile erori si abuzuri, Securitatea devenise practic o institutie noua, capabila sa se autoperfectioneze, sa invete din erorile comise.

Noul regim instaurat dupa decembrie 1989 a preferat sa nege totul: industria era „un morman de fier vechi”, pe plan artistic trecuseram printr-un „desert cultural” etc. Asa s-a ajuns si la situatia in care conducatorii Securitatii existente in 1989 au fost trasi la raspundere pentru erori care nu numai ca nu le apartineau nemijlocit, dar pe care ei insisi le combatusera cu ani in urma.

Este un adevar simplu acela ca o institutie nu este nici mai buna, nici mai rea decat societatea pe care o serveste. Nu este cazul sa repetam nenumaratele duplicitati ale regimului comunist din Romania. Ma voi referi, dintre acestea, la una singura.

In mod constant conducerea Partidului comunist a plasat Securitatea in pozitie de adversitate fata de sovietici. Refuzul oricarei colaborari, obstinatia cu care s-a actionat impotriva tuturor demersurilor vizand integrarea treptata a statelor socialiste s-au manifestat cel mai puternic in domeniul Securitatii.

In 1970 primul ministru al Canadei, aflat in vizita in tara noastra, s-a intalnit cu premierul Ion Gheorghe Maurer si cu ministrul de Externe, Corneliu Manescu. El a adresat atunci o intrebare dura: Cum este posibil ca Romania sa promoveze o politica externa independenta, iar pe plan intern sa imbratiseze „socialismul ortodox”.

Din stenograma secreta a discutiei rezulta ca demnitarii romani au dat un raspuns cat se poate de deschis: Suntem nevoiti sa apelam la aceasta duplicitate, pentru a nu-i starni pe rusi. Populatia este tinuta sub control prin Securitate. Daca politica de supraveghere a acesteia esueaza, atunci de vina e institutia, nu sistemul.

La randul sau, si Securitatea a fost duplicitara in raporturile sale cu conducerea statului. Ofiterii ei cunosteau mai bine decat oricine erorile manageriale, pierderile in economie, raportarile exagerate, starea de spirit negativa fata de conducerea partidului. Ca intr-o comedie tragica desfasurata la scara intregii tari, au mimat si ei incadrarea in sistem.

Atunci cand insa, in 1989, a fost plasata in situatia de a alege intre tara pe de o parte si conducerea ei pe de alta, Securitatea a facut alegerea corecta.

In care domeniu poate fi cantonata cel mai pertinent culpa majora a lucratorilor din aparatul de Securitate din perioada 1965-1989, in aplicarea unor legi nedrepte, in incalcarea, prin abuzuri, a legilor existente sau in faptul ca nu s-au opus sistemului?

Privind cu sinceritate istoria acelor ani, se poate afirma ca Securitatea nu a gresit nici mai mult, nici mai putin decat alte institutii similare.

Daca incercam sa aflam de ce totusi in Romania s-a manifestat si se manifesta inca o opozitie dura fata de Securitate, vom ajunge la niste concluzii ciudate. Ceausescu si-a creat imagine pozitiva prin critica dura a Securitatii. Si a reusit destul de bine. El se situa undeva deasupra tuturor necazurilor si nenorocirilor care il loveau pe omul de rand si nu avea nici o vina pentru ele. De vina erau cei care, chipurile, nu-l informau.

Ca un reflex tarziu al acestei atitudini, la noi s-a instituit moda de a-ti face imagine pozitiva criticand institutiile. Nu doar Securitatea. Serviciile secrete actuale apar in postura de sac de box in care bat totI cei care se antreneaza pentru functii politice. Daca aici e laudabil ceva, atunci e faptul ca in asemenea imprejurari aceste servicii rezista.

Prin pozitia de non-combat adoptata in 1989 institutia a putut sa existe in continuare. Si este esential ca institutiile unui stat sa supravietuiasca mai ales in momentele de rasturnari bruste. Pentru ca statul se afirma tocmai prin institutiile sale.

Continuitatea institutionala, capacitatea de a se reforma si de a raspunde unor comandamente de securitate nationala au facut ca serviciile secrete romane sa devina parteneri credibili intr-o alianta selecta, cu profesionisti de prim rang. Daca nu s-ar fi folosit ceea ce a fost preponderent pozitiv din aparatul anterior, acest lucru nu ar fi fost posibil. In aceasta consta meritul meritul echipei din conducerea fostei Securitati – Iulian Vlad, Stamatoiu, Nicolcioiu, Ratiu si ceilalti.

Este corect sa credem ca adancirea si perfectionarea democratiei conduc in mod automat la reducerea importantei pe care o au serviciile secrete de informatii? Puteti concretiza aprecierile dumneavoastra cu exemple din Elvetia, Franta, Marea Britanie, SUA?

Acest punct de vedere este pur ceausist. Ne amintim ca fostul conducator sustinea preluarea treptata a unor atributii ale serviciilor secrete de catre Garzile Patriotice, de comitetele de partid si alte asemenea. Cine militeaza azi pentru reducerea rolului servicilor secrete folosind astfel de argumente reinvie o teorie la fel de falimentara ca si acela care a promovat-o.

Si pentru a ma referi la tarile mentionate de dv., observam ca marile democratii dispun de servicii secrete puternice, alcatuite din numerosi profesionisti, bine pregatiti si bine motivati.

Raporturile serviciilor de informatii cu factorii de decizie politica sunt deosebit de complexe. Este ingrijoratoare aparitia unei situatii in care serviciile de informatii nu au voie sa deranjeze puterea prin informatiile furnizate, in care acestor servicii li se cere sa nu faca altceva decat sa execute ordinele primite de la conducerea statului. Ar fi bine ca oferta electorala a partidelor sa includa si politica de securitate, astfel incat aceasta politica sa poata fi cunoscuta si aprobata de intreg electoratul si nu doar de Parlament, dupa alegeri.

De doua ori in aceasta scurta discutie a trebuit sa remarc faptul ca vedem cum ies la iveala, acolo unde nici nu te astepti, reflexe mentale create in anii de dictatura. Exemplele sunt insa mai numeroase. Tocmai pentru a evita aparitia unor asemenea reflexe intarziate este necesar sa dezvoltam cultura de securitate a populatiei Romaniei. Aceasta nu inseamna sa facem din cultura de securitate o materie de predat in scoli asemenea culturii civice.

Trebuie ca fiecare cetatean sa devina constient ca fara securitate nationala nu poate fi democratie, nu poate fi prosperitate, nu se pot afirma drepturile omului, nu exista loialitate, prestigiu national, o imagine pozitiva in lume.

In acest context tin sa exprim cateva ganduri despre domeniul apararii, o componenta importanta a sistemului de securitate nationala. Securitatea se realizeaza in masura in care componenta de aparare armata, care are o dimensiune participativa, este in masura sa raspunda comandamentelor Aliantei. Nu exista aparare in afara apararii Aliantei. Armata are un aparat propriu de „Intelligence”, a carui eficienta nu poate fi conceputa in afara unei stranse cooperari realizate atat cu institutiile din sistemul national de securitate, cat si cu institutiile similare ale aliatilor.

Paul Carpen