Reporteri in Revolutie
Soldatii au zambit si au incalcat ordinul
...Trecusem pe acasa sa schimb doua-trei vorbe cu familia, sa-mi vad nepotelul si sa aflu ce se mai zvoneste prin cartier. N-am stat decat vreo ora. Nu pentru ca n-as fi vrut, dar, in acele zile dramatice, spatiul, timpul, viata si moartea nu se aflau la gura sobei, ci in strada. Aici, pe strazile Bucurestiului si ale altor mari orase din Romania, se hotara soarta tarii – cel putin asa credeam atunci –, iar eu, ca jurnalist, nu-mi puteam permite sa nu incerc sa observ, sa aflu, sa inteleg. Cei de acasa erau bine, dar orasul clocotea, uimirea, surprinderea si spaima inca nu disparusera. Iar speranta se zdrentuise sub gloante. Pe crucea din Piata Universitatii, cineva scrisese: "Nu plangeti moartea pentru libertate. Dacii radeau de moarte si erau liberi".
Era 24 decembrie 1989. Fulguia. Am luat-o incet, atent insa la fiecare detaliu, pe Soseaua Pandurilor, spre Academia Militara si, de acolo, prin Razoare, spre cladirea Ministerului Apararii Nationale. Imi planificasem sa ajung, inainte de a se lasa intunericul, in dispozitivul ce se afla in jurul ministerului, sa stau de vorba cu cei de acolo (pe unii ii cunosteam de la aplicatii, trageri, de la instructie si din alte activitati de pregatire pentru lupta, de la care eu nu lipseam niciodata), sa aflu noutati, sa inteleg ce se intampla. Acel dispozitiv era compus din vreo doua regimente de tancuri, cam din tot ce avea mai bun Armata Romaniei la acea ora, un batalion de infanterie din Regimentujl de Garda, plus alte forte din interiorul acestui minister care devenise, paradoxal, centrul vital al Revolutiei. Ma surprinsese, cumva, aceasta constatare, dar, intr-un fel, eram mandru de ceea ce stiam eu ca este armata si increzator in capacitatea de lupta si de riposta a acestor unitati pe care le vazusem de atatea ori la aplicatii si in poligoane.
Daca inamicul dorea sa anihileze acest centru vital, trebuia sa atace cu cel putin doua sau trei divizii de blindate! Unde se puteau adaposti insa asemenea forte, fara ca eu sa le vad si sa le stiu?! Intre 21 si 24 decembrie, cutreierasem adesea, sub gloantele trase de pe acoperisuri sau din dispozitivele armatei, tot Bucurestiul, inclusiv zona Aeroportului Otopeni, si nu vazusem nicaieri nici macar un luptator inamic, daramite trei divizii! Este drept, se zvonea ca Nicolae Ceausescu ar avea forte special pregatite, dotate cu elicoptere si blindate, ascunse pe sub pamant, formate din luptatori recrutati din randul orfanilor si transformati in ucigasi... Bazaconii! Cunosteam foarte bine fiecare unitate militara din Romania, inclusiv pe cele de jandarmi (trupe de securitate se numeau atunci) si chiar pe cele antiteroriste, unii dintre cei care erau comandanti de brigazi si ofiteri de stat major prin aceste structuri ale Ministerului de Interne sau ale Departamentului Securitatii Statului imi fusesera colegi in scoala militara, stiam care sunt misiunile lor in paza obiectivelor, in protectia demnitarilor si in fel de fel de interventi specifice, aveam colegi care se aflau chiar in garda lui Ceausescu, oameni normali, buni romani, cu care, uneori, discutam, in modul cel mai direct cu putinta, marile probleme economice, sociale si politice cu care se confrunta tara.
Era, peste tot, un fel de protest si de revolta verbala deja activa, o stare de spirit absolut potrivnica cuplului ceausist si plina de ingrijorare pentru realitatile romanesti ale acelor timpuri. Oamenii discutau prin trenuri, pe strada, la serviciu, in facultati, in redactii, in restaurante, in parcuri, in locuri publice.... Nu se mai ferea nimeni.
Eram, in acea perioada, seful Sectiei Pregatire de Lupta si Invatamant Militar la ziarul Apararea patriei, aveam acces la o multime de documente importante privind pregatirea pentru lupta si misiunile armatei, bateam toata ziua drumurile tarii, poligoanele, terenurile de instructie, unitatile, intreprinderile de armament, chiar si pe cele cu regim special, cunosteam documente de mobilizare, stiam cum se pregateste si ce trebuie sa faca Rezistenta... Unde se puteau ascunde oare acele unitati speciale, de talia unor divizii, fara ca nici eu si nici vreunul dintre cei pe care-i cunosteam eu sa fi avut vreo informatie sau vreo banuiala!? Povesti! De fapt, nu erau povesti de adormit copiii, cum s-ar crede, ci diversiuni ordinare. Acestea nu prindeau la mine si la alti oameni informati, dar il inspaimantau pe omul de pe strada, pe omul neinformat. Intelesesem deja, la acea data, ca asupra Romaniei (sau cel putin asupra armatei) se desfasoara o diversiune continua pe cel putin trei planuri: diversiune radioelectronica, vizand, indeosebi, intoxicarea sistemului de cercetare prin radiolocatie; provocare prin focuri de arma trase, in general, din locuri cunoscute doar de cei care-l protejau pe Ceausescu si, probabil, de cei care puneau in aplicare planurile de activare a Rezistentei; dezinformare si influentare psihologica, prin folosirea sistemului national de telecomunicatii, a retelelor nesecretizate ale armatei si chiar a televiziunii si radioului. Lucrurile acestea imi erau foarte clare, dar nu stiam exact cine le face si, mai ales, de ce le face. In fond, cuplul Ceausescu cazuse, iar strada jubila...
Existau, desigur, multe rationamente, multe explicatii, multe ipoteze. Ma aplecam asupra fiecareia dintre aceste ipoteze, dar imi era foarte greu sa formulez judecati explicative credibile, judecati justificative si, cu atat mai putin, categorice. Imi puneam insa zeci de intrebari la care, din pacate, nici pana astazi nu am gasit raspunsuri satisfacatoare... Pe unele le-am si uitat, pe altele le-am ignorat, in timp ce toate, dar absolut toate raspunsurile posibile au fost ingropate in zecile de tone de hartie, de cerneala si de cuvinte ale ziarelor, in sutele si miile de imagini care au invadat si intoxicat atatea emisiuni de radio si televiziune... Dar, pe atunci, nu stiam si nu banuiam toate astea. Si nici mai tarziu...
...Se apropia seara. Pe Soseaua Pandurilor si in Razoare erau doar cativa trecatori. Fiecare mi se parea suspect, poate, un posibil terorist. Oricum, acesti oameni, in general, singuratici – unii dintre ei, foarte speriati, altii, intrigati, uimiti sau, pur si simplu, curiosi – nu puteau reprezenta sub nici o forma un pericol pentru un oras ca Bucurestiul, care, in afara de cele doua divizii (una mecanizata, alta de tancuri), mai era aparat de o multime de alte forte aduse din teritoriu. Chiar si cele doua regimente de tancuri din jurul cladirilor Ministerului Apararii Nationale erau aduse din afara Bucurestiului (de la Pitesti si de la Targoviste). Oare, toata tarasenia asta nu era doar o mare cacialma?! De unde era sa stiu eu, atunci?!
Eram imbracat in civil. Am ajuns in dreptul intrarii principale a Ministerului Apararii Nationale, m-am apropiat de primul tanc din zona (tancurile se aflau in afara incintei ministerului, in strada sau pe trotuar, cu tunurile si mitralierele indreptate spre Complexul Orizont si spre acoperisurile blocurilor din fata), m-am prezentat, m-am legitimat. Nu era nevoie. Cei de acolo ma cunosteau. Cred ca si eu ii cunosteam pe ei. Chiar daca, pe vremea aceea, Armata Romaniei avea efective destul de mari, nu era totusi atat de mare incat sa nu ne cunoastem si sa nu ne simtim aproape unii pe altii.
Am discutat, pret de cateva minute, cu comandantul subunitatii si cu membrii echipajului. Mi-au confirmat ceea ce deja stiam. De pe blocurile din fata si chiar de la ferestrele unor apartamente, in noaptea trecuta, s-a deschis focul asupra dispozitivului militar. Si chiar daca nu se vedeau flacarile la gura tevii, cum ar fi fost normal, zgomotele de impuscaturi veneau totdeauna din acele directii. Ei nu ripostasera nici cu mitralierele, nici cu tunurile. Ripostasera, in schimb, cei aflati in incinta perimetrului cladirilor ministerului si Centrului de Calcul. Toata lumea era nedumerita. Cine si de ce tragea?
Zona ar fi trebuit cercetata, bloc cu bloc si strada cu strada. Ei nu puteau parasi insa tancurile. Altcineva trebuia s-o faca. Si, bineinteles, in zilele urmatoare, au si facut-o. Dar nu cu cine stie ce rezultate. Poate doar cu uciderea si ranirea a 11 militari, dintre cei 44 care venisera de la unitatea de cercetare de la Buzau, la chemarea ministerului, si spulberarea celor doua ABI-uri ale USLA (Unitatea Speciala pentru Lupta Antiterorista), care fusesera chemate, de colonelul Ardeleanu, tocmai pentru o astfel de misiune de scotocire a blocurilor adiacente, si uciderea majoritatii membrilor echipajelor acestor vehicule (probabil, dintr-o confuzie regretabila sau in urma unei diversiuni abominabile). Pe timpul zilei, fusesem in cladirea ministerului. La ultimul etaj, gasisem, impreuna cu cei de acolo, niste urme de gloante si chiar niste gloante de calibrul 9 mm. Acel calibru nu se afla, la acea data, in dotarea Armatei Romaniei. Pistoalele Stecikin si Makarov, care foloseau o astfel de munitie, erau in dotarea unora dintre fortele speciale de la Securitate si de la Interne. Este insa greu de presupus ca luptatorii acestor forte ar fi atacat... Ministerul Apararii Nationale, care era protejat de forte de valoarea unei divizii! Numai niste nebuni ar fi facut-o! Poate ca asa s-a dorit sa se creada... Sau cine mai stie! Inca si acum, dupa atatia ani, se mai pot face speculatii... Cert este insa un singur lucru: oricare ar fi fost acele forte si de oriunde ar fi venit, ele nuj puteau realiza si actiona in si din acele dispozitive decat cu sprijinul unor elemente interne, care cunosteau foarte bine fiecare cladire si care, probabil, au avut un plan bine pus la punct. Unii au afirmat ca, in virtutea unei inertii, s-ar fi activat, probabil, Rezistenta. Altii au vazut in acele actiuni amprenta unor scenarii foarte bine puse la punct si a unor forte speciale straine deprinse cu astfel de diversiuni... Mai tarziu am aflat ca ar fi fost o actiune impotriva lui Ceausescu, scapata cumva de sub control, dar ca totul s-a rezolvat cu bine... Acest "cu bine" insemnand cateva sute de morti, dintre care peste 260 sunt militari ai Armatei Romane, si alte sute de raniti... La care se adauga cei condamnati, unii la 15 sau 20 de ani de inchisoare...
...Tanchistii au fost bucurosi sa ma vada. La urma urmei, desi se aflau in cele mai performante tancuri pe care le avea, la ora aceea, Armata Romana, si ei erau oarecum uimiti, nedumeriti si nesiguri. Aveau nevoie de explicatii, de lamuriri. Nimeni nu stia si nu intelegea ce se intampla. Nimeni nu dadea explicatii. Incercasem sa le vorbesc despre diversiune, sa-i ajut sa inteleaga... Dar, in timp ce eu vorbeam cu ei, s-au auzit acele plici-uri dinspre Complexul Orizont, ei au intrat in tancuri, iar eu am luat-o, incet, printre gloante, spre strada Ho Si Min. Se declansase canonada. Se tragea atat din blocuri, dintre blocuri si de pe blocuri, de pe Complexul Orizont si din zona verde (rar, provocator), cat si din incinta ministerului si a Centrului de Calcul. Nu intelegeam rostul acestui foc, dar eu eram in strada, iar ei erau acolo...
Cand am ajuns in dreptul Regimentului de Garda, o santinela, adapostita inapoia zidului, a tipat la mine cat o tinea gura sa scot mainile din buzunare si sa grabesc pasul. M-am conformat….A doua zi, m-am dus din nou acolo. Era Craciunul. Am intrat in cladirea ministerului, m-am uimit de ce am vazut acolo, mai ales ca unul dintre bunii mei prieteni nici macar nu m-a recunoscut, m-am informat la Directia Operatii in legatura cu ce se intampla prin tara, apoi m-am dus din nou in dispozitiv, printre tanchisti. Venisera o multime de femei cu bucate de Craciun, dar ordinul era clar: nimeni nu se atinge de alimente, intrucat s-a zvonit ca sunt otravite. Langa mine se afla, la un moment dat, un taran cu o lada de mere. Venise direct din piata sa le ofere soldatilor. Erau ionatale mari, bine pastrate. Cand a auzit o astfel de aberatie, omul a muscat cu furie dintr-un mar. La fel am facut si eu. Soldatii au zambit si au incalcat cu placere ordinul…
Era inca o dimineata. Fulguia. Rar. Cerul era pe jumatate senin, dar nu era ger. Doua transportoare au iesit din cladirea ministerului. Am aflat imediat ca se duceau sa indeplineasca o misiune speciala. Ce fel de misiune? Nimeni nu stia. De aceea era ne:”speciala”, nu? Nimeni dintre cei care se aflau acolo, in dispozitivul de aparare din jurul Ministerului Apararii Nationale, nu banuia ca destinatia acestor transportoare era Targoviste si nici ca, peste numai cateva ore, in apropiere de Turnul Chindiei, in incinta unei cazarmi, sotii Ceausescu vor fi condamnati la moarte si executati rapid, intempestiv. Chiar in ziua de Craciun…
Si inca ceva foarte important. Asa cum scrie colonelul Viorel Domenico in exceptionala sa carte despre acest eveniment, dupa executia celor doi, a nins… Si, probabil, totul s-a acoperit de un alb imaculat…