anul II, nr. 1(6) 2005
21 decembrie 1989 -
ultimele ore din viata primului martir
Din
trupul Salii Dalles cresc de 14 ani niste cruci. De dincolo de moarte, tinerii
ucisi pe 21 decembrie 1989 privesc lumea vie cu ochii mari, de caprioare
speriate, parca vrand sa spuna: "Fratilor, pe unde calcati voi acum ne-am
lasat noi sangele...". In graba noastra si-n stresul de zi cu zi,
poate trecem prin fata lor fara sa ne mai amintim cum a fost atunci...
A murit cu o carte de
rugaciuni la piept
Dintre cei 13 tineri
secerati de gloante in fata Salii Dalles in 21 decembrie '89, Mihai Lucretiu Gatlan, un tanar de numai 19
ani, a fost prima victima a revolutiei. Isi dorea din tot sufletul sa fie
liber. A murit - cu gandul ca face ceva pentru tara - lovit de un camion
militar si apoi impuscat. Ultimul lui cuvant, inainte de a inchide ochii pentru
totdeauna, a fost "Libertate". Dupa toti acesti martiri-eroi si azi
mai plang parintii vesnic tristi si cu inima franta, copacii Bucurestiului,
cladirile ale caror ziduri au fost stropite cu sange
curat si tanar. Cunoscutii lui Miki spuneau ca in sufletul lui "traiau
doua lumi importante: religia si muzica". Nu putea sa traiasca fara nici
una dintre ele. "Mihaita ar fi vrut sa dea la Teologie", isi aminteste
trist Ion Gatlan, tatal lui. "Purta intotdeauna asupra lui o micuta carte
de rugaciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu stiam.
Am aflat mai tarziu, cand l-am ridicat de la morga. O tinuse la piept in timpul
revolutiei si era patata de sange".
Icoana Mantuitorului
Mihai s-a nascut pe 9
aprilie 1970 si a fost un tanar deosebit, talentat si iubitor de 
oameni. D-l Gatlan isi aminteste de o intamplare petrecuta in copilaria lui
Miki si care dezvaluie frumusetea sufletului sau. Prin anul 1984, Mihai a
primit cadou o frumoasa icoana pictata de tatal lui, care Il infatisa pe Domnul
nostru Iisus Hristos. O tinea in camera lui, alaturi de discurile cu muzica.
Dar, daca pleca la tara sau in vacanta, nu uita sa puna in valiza si icoana.
"Ne plimbam intr-o vara cu vaporul pe Dunare, povesteste tatal lui. Acolo
am facut cunostinta cu un domn din Cluj, pe nume Bogdandi, si cu fiul acestuia,
care era de-o seama cu Mihai. Am aflat ca baiatul avea o tumora la cap, foarte dureroasa, care ii dadea niste stari
depresive de necontrolat. Tatal era disperat. Ar fi vrut sa il opereze, desi
medicii ii spusesera ca e foarte periculos. Dorea sa faca orice era omeneste
posibil pentru unicul lui baiat si refuza cu indaratnicie sa se dea
batut". Si atunci, pe vapor, s-a petrecut ceva foarte straniu. Mihai, care
avea iconita cu el, a intrat in vorba cu bolnavul. L-a mangaiat pe par, pana ce
acesta a adormit cu capul exact pe plasa in care Mihai asezase cu grija icoana.
Cand s-a trezit, baiatul i-a spus dintr-o data tatalui sau ca la intoarcerea
acasa ar vrea sa se opereze. Toata lumea prezenta a ramas uimita. D-l Gatlan a
aflat mai tarziu ca operatia a reusit pe deplin. "Am fost extraordinar de
bucuros. Mihai mi-a spus atunci: ".
"Sa-mi aduci o
gutuie!"
Daniela l-a cunoscut pe
Mihai in primavara lui 1989. Ea isi aminteste cum se intalneau tinerii pe
atunci. Discutau despre religie, Biblie, Iisus Hristos, despre bisericile
distruse de Ceausescu. Isi faceau planuri de viitor. La sfarsit, scoteau
chitarile si cantau balade si muzica folk. Apoi venise si toamna anului 1989.
Era frig si intuneric in Romania. Apa calda oprita, curentul la fel,
alimentarele goale. Oamenilor le ajunsese cutitul la
os. Miki avea din ce in ce mai des viziunea mortii si de fiecare data cand era
cu prietenii amintea de acest fenomen. "Fratilor, daca ar fi sa mor, as
vrea sa fiu macar liber! Si stiti cum as vrea sa fiu ingropat? Asa cum ma
vedeti, cu hainele astea simple pe mine. In blugi, in geaca si cu cizme. Sa
n-aud de costum, ca-mi vine rau!". Prietenii radeau si credeau ca glumeste.
Dar lui nu-i ardea de glume! Cand timisorenii au iesit in strada, pe 15
decembrie 1989, Miki nu-si mai gasea locul: "E timpul sa facem si noi,
astia din Bucuresti, ceva! Nu putem sta cu mainile in san! Haideti sa iesim in strada!". Inevitabilul sfarsit al comunismului batea la
Se
misca
Daniela n-a putut ajunge
la concertul cu "Iris" pentru ca nu au lasat-o parintii. Auzind ca la
Timisoara era prapad, acestora le-a fost teama sa nu i se intample fetei lor
vreo nenorocire, asa ca au tinut-o i
nchisa in casa toata seara, spre indignarea ei. Vineri, insa, pe 21
decembrie, Daniela si-a mintit tatal ca se duce la scoala si a zbughit-o in
centru. Avea inima cat un purice. Simtea ca se intampla ceva in oras. In mod
ciudat, pe strazi mirosea a primavara, a pamant si a iarba cruda. Tanara s-a
urcat in autobuzul 368 si pe drum isi imagina cum e in libertate, fara
Ceausescu. La Eroilor autobuzul s-a oprit. Nu putea
trece de tab-urile si blindatele puse de-a curmezisul soselei. Soldati cu casti
si scuturi pazeau cu strasnicie centrul. "M-am strecurat cum am putut
printre ei si am alergat intr-un suflet, pe jos. La fiecare intersectie erau
baraje de scutieri care te legitimau si te intrebau unde mergi. Eu am mintit ca
trebuie sa ajung la o prietena bolnava care e singura
si locuieste pe Calea Victoriei. Afara incepuse sa se intunece. Dinspre Piata
Universitatii se auzeau deja impuscaturi. In fata Magazinului Eva, alt filtru
de scutieri. Nu m-au lasat sa trec, asa ca am inceput sa bazai. Umblam
cu gutuia in buzunar, ca o bezmetica, si nu aveam cui s-o dau. Un
soldat mai milos m-a luat de umar si m-a impins catre statia de metrou de la
Romana: <Du-te, acasa, fato, ce cauti aici? Tu nu vezi ca e de rau?!>.
I-am dat gutuia lui. Musca din ea si dadea din cap. Ajunsa acasa,
l-am sunat pe Miki. Nu raspundea nimeni. Am
simtit ca ceva nu e in regula, dar tot mai speram".
Lacrimi si lumanari
Toata noaptea fata a
ascultat postul de radio Europa Libera si a plans. A doua zi a zbughit-o iar in
oras, dupa ce si-a umplut buzunarele cu lumanari si gutui. Pe drum s-a intalnit
cu un vecin de bloc. "Au tras in noi, sa stii. Nu te duce!". L-a lasat vorbind singur. In fata Salii Dalles lumea era
stransa langa o mare balta de sange. Oamenii vorbeau, cu lacrimi de
recunostinta in ochi, despre preotul Mehedintu de la Biserica
"Coltea", cel care a infruntat gloantele carand in spate ranitii de
pe strada. Tot el a ridicat cadavrele mutilate ale victimelor si le-a dus la
spital. "Cineva m-a luat de mana la un moment dat, continua Daniela. Era
Irina, o prietena care venise si ea in centru. Mi-a
spus ca Miki a murit. N-am crezut-o! Am zambit tamp si m-am sprijinit de
zid. Atunci, nu stiu cum, toate gutuile mi-au cazut din
buzunare si s-au rostogolit chiar spre locul unde se zicea ca ar fi murit Miki.
Niste tiganusi murdari de sange le-au insfacat si au
inceput sa muste flamanzi de ele. Lumanarile le-am faramat in palme, fara sa le
mai aprind. Multa vreme de atunci mainile mele au mirosit a ceara".
Despartirea
Daniela l-a revazut pe
Miki abia dupa o saptamana, la el acasa. Era intins in
cosciug. Teapan, vanat si plin de rani pe fata, tanarul visator astepta sa fie
inmormantat. Ai lui il imbracasera intr-un costum gri. 
Tatal lui era de fata. Trist, cu ochii dusi in fundul capului, isi mangaia
duios baiatul. Lumanarile sfaraiau dureros in fata mortii. "L-au impuscat
pe la spate, plangea ca un copil barbatul in toata firea. E ciuruit tot. Fa-i,
Doamne, sa plateasca pentru ce-au facut!". A doua zi, pe un ger de crapau
pietrele, l-au dus la cimitir toti ai lui: parintii, surorile, prietenii.
Gropile se cascau ude si reci. Veneau camioane cu sicrie din toate partile.
Bocetele deznadajduite ale mamelor, sotiilor si fiicelor celor ucisi se auzeau
pana departe. Inainte sa apara masina cu Miki,
prietenii lui, colegii din trupa, au promis ca n-or sa planga si ca vor fi
tari. Unora nu le venea sa creada ca Miki nu mai e. Se asteptau ca el sa apara zambind, in geaca lui din piele, cu mainile in
buzunar si sa le spuna ca totul e o gluma, o farsa stupida, si ca el n-a murit
deloc. Dar, cum au zarit crucea de lemn cu numele drag al prietenului lor scris
proaspat, au izbucnit in hohote de plans. Abia atunci
au realizat ca totul e adevarat. Urlau de durere. Lacrimile lor picurau in
noroi. Miki nu mai era! Cosciugul a fost coborat in groapa. Bulgarii grei de
pamant cadeau pe sicriu ca un dangat de clopot. La final a inceput sa ploua,
des si crancen. In cimitir incepuse sa miroasa a coliva si a deznadejde...
Cristina Marculescu
Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)
Acest articol a fost vizualizat de 1063 ori