Vineri 9 Iulie 2004
FRAŢI CU REVOLUŢIA
La 15 ani de la evenimentele din Decembrie 1989, cei care s-au aflat în vâltoarea acelor vremuri încă îşi caută liniştea. Unii dintre ei consideră că au rămas datori cu demontarea unor zvonuri care le-au făcut o mare nedreptate în acele momente şi, mai ales, după. Timişorenii, bunăoară, au nutrit, după 1989, o antipatie accentuată faţă de olteni, pentru că mii de oameni fuseseră trimişi pe post de “ciomăgari” să înăbuşe revolta împotriva regimului comunist. Că nu a fost chiar aşa ne-au povestit câţiva dintre oltenii care au fraternizat cu revoluţionarii şi care au umplut trenurile-fantomă ce au plecat, în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, spre Timişoara.
Măsura era menită să reprezinte un semn clar şi ferm, pentru întreaga ţară şi opinia publică internaţională, că populaţia majoritară a ţării se solidarizează cu orânduirea comunistă. Majoritatea dintre noi, mai ales cei mai tineri sau cei mai fricoşi, pur şi simplu, am încercat din răsputeri să ne fofilăm, să găsim un pretext să nu mergem. De la noi din întreprindere nu cred că au fost mai mult de o sută.
Petre Pop Paulian
Vedeţi coada asta de târnăcop? Cum credeţi că am rupt-o? În scuturile miliţienilor din Timişoara. Am coborât din primul tren care a ajuns în oraş şi, când am văzut sânge şi urme de gloanţe pe ziduri, toţi am dat buzna în mulţime. Pentru că am apărut din spatele oamenilor care scandau, s-au speriat, au fugit în părţi şi ne-am trezit în prima linie. Maistrul nostru, taica Ene, îi spuneam noi, era din Vitomireşti – Olt, de loc, avea mai bine de 50 de ani, a tras o înjurătură despre Elena Ceauşescu şi i-a spart capul unui căpitan de miliţie.
Martor al evenimentelor de la Timişoara
În seara de marţi, 19 decembrie 1989, conducerile PCR din judeţele Dolj, Olt şi Vâlcea fuseseră înştiinţate să fie pregătite pentru participarea la un program de măsuri, elaborat la Bucureşti, împotriva protestatarilor de la Timişoara. Miercuri dimineaţa, din Dolj plecau deja primele trenuri cu muncitori, membri ai gărzilor patriotice, spre municipiul bănăţean.
Aşa cum au fost instruite, conducerile de partid din judeţele amintite mobilizaseră clasa muncitoare şi trimiteau cât mai mulţi oameni la Timişoara, unde izbucniseră proteste împotriva regimului comunist şi a familiei Ceauşescu. Unii dintre mai-marii zeloşi ai nomenclaturii, nici până în ziua de azi nu se ştie exact cine, au decis să accentueze efectul operaţiunii, în aşa fel încât să arate că muncitorii sunt gata să apere cu orice preţ “valorile epocii de aur şi ale revoluţiei socialiste”. Între orele 19 şi 21, aproximativ 2.000 de angajaţi ai mai multor întreprinderi vâlcene, de la cele de pe platforma chimică şi până la federalele cooperatiste, s-au adunat pe peronul Gării Râmnicu Vâlcea, îmbrăcaţi în cunoscutul costum kaki al gărzilor patriotice. Au rămas surprinşi când au văzut că, pe peron, îi aşteptau grămezi de bâte, cozi de târnăcop, singurele unelte cu care se gândise conducerea judeţeană a PCR să “protesteze împotriva ingerinţelor străine în trebile interne ale României şi a acţiunilor destabilizatoare coordonate de elemente care le reprezentau”. Trei foşti participanţi la aceste acţiuni, în acea vreme angajaţi ai unor întreprinderi de pe platforma industrială râmniceană, au fost de acord să ne relateze ce s-a întâmplat atunci.
Trenuri deraiate pentru că oltenii fraternizau cu timişorenii
“Pe noi ne-a strigat de mai multe ori, dar ne pitisem după nişte camioane militare parcate lângă sediul oficiului poştal, la sfatul singurului ofiţer cu care am vorbit. «Pitiţi-vă printre camioanele alea!», ne-a spus un căpitan scund de statură, cu mustaţă, de vreo patruzeci şi ceva de ani. Până la urmă tot am plecat, dar cu ultimul tren, cel de la ora 5 dimineaţa. Ne-a văzut unul dintre cei care strigau şi ne-a spus să trecem imediat pe peron”, povesteşte Gheorghe S., subofiţer MApN în prezent. Ultimul tren cu câteva sute de vâlceni nu a mai ajuns, însă, la Timişoara. Undeva, pe drum, a fost deraiat spre Arad. “Cum am trecut de Sibiu şi ne apropiam de Banat, trenul nostru era atacat de localnici cu bolovani. Au spart o mulţime de geamuri, dar cred că erau provocaţi tot de unii dintre noi, din celelalte vagoane. Nouă ne dăduseră doar pachete cu mâncare, pâine şi conserve chinezeşti cu carne de porc, dar altora le-au dat şi băutură. S-au îmbătat în aşa hal încât, la Simeria, unde am făcut o scurtă oprire, fântâna arteziană era plină de băşti de gărzi patriotice”, îşi aminteşte Petre Pop Paulian. Fostul coleg de serviciu, Gheorghe S., relatează, în continuare, cum s-au întors lucrurile la 180 de grade. “La un moment dat, după aproape opt ore de mers, cineva ne-a comunicat că nu mai mergem la Timişoara, pentru că fuseseră luate şinele de cale ferată, ci înspre Arad, de unde urma să ne întoarcem cu acelaşi tren, imediat, acasă. Cei mai bătrâni dintre noi credeau că aceia de la CFR, care era considerată o adevărată armată paralelă în ţară ca număr de angajaţi, făcuseră asta. Până în acel moment, pe tot parcursul drumului, am văzut bâte aruncate pe marginea căii ferate. Cei dinaintea noastră nu plecaseră cu gândul să-i lovească pe timişoreni. Şi lor le ajunsese cuţitul la os. De la un fost coleg de facultate din Timişoara am aflat că foarte puţini olteni, zicea el că erau chiar din judeţul Olt, sosiţi prin sudul ţării şi coborâţi din prima garnitură, au apucat să lovească protestatarii sau să îi ameninţe. Însă, majoritatea celor care au ajuns în Timişoara, doljeni, vâlceni, se aruncau în mulţime şi fraternizau cu populaţia, pe care o îmbărbătau şi o motivau să continue lupta. Pentru că erau îmbrăcaţi în verde, i-au păcălit şi pe militari, care nu au mai ascultat ordinele ofiţerilor, şi chiar pe şefi, care s-au temut de o baie de sânge. Când ne-am întors la Vâlcea, seara, pe la ora 21, am aflat două lucruri care ne-au bulversat total. În primul rând că, atunci când au observat că acţiunea lor se întoarce ca un bumerang împotriva lor, comuniştii au apucat să întoarcă sau să deraieze mai bine de jumătate din trenuri. Nu ştiu câte au fost trimise, ştiu doar că se vehiculau cifre cuprinse între 6.000 şi 10.000 de persoane care trebuiau să ajungă la Timişoara şi au ajuns doar vreo 3.500. Iar al doilea lucru pe care l-am aflat a fost că la mitingul convocat în Bucureşti de Ceauşescu, acesta fusese huiduit, populaţia se revoltase şi fugise, iar revoluţia izbucnise în toată ţara”, şi-a încheiat râmniceanul relatarea.
Coadă de târnăcop spartă în scuturile
miliţienilor din Timişoara
Cel mai tăcut dintre intervievaţii noştri are numai 34 de ani şi a insistat cel mai mult să nu-i publicăm numele şi să nu îl fotografiem. Ne-a arătat o bâtă ruptă, într-adevăr o coadă sănătoasă de târnăcop. “Vedeţi coada asta de târnăcop? Cum credeţi că am rupt-o? În scuturile miliţienilor din Timişoara. Am coborât din primul tren care a ajuns în oraş şi, când am văzut sânge şi urme de gloanţe pe ziduri, toţi am dat buzna în mulţime. Pentru că am apărut din spatele oamenilor care scandau, s-au speriat, au fugit în părţi şi ne-am trezit în prima linie. Maistrul nostru, taica Ene, îi spuneam noi, era din Vitomireşti – Olt, de loc, avea mai bine de 50 de ani, a tras o înjurătură despre Elena Ceauşescu şi i-a spart capul unui căpitan de miliţie. De ce nu vreau să ştie lumea cine sunt? Pentru că, la nici doi ani, prin 1991, taica Ene a murit. La un an a decedat şi soţia dumnealui, de inimă rea, parcă s-a topit, şi au lăsat doi băieţi şi o fată orfani şi fără bani să-şi continue facultatea. Taica nu era bolnav, era sănătos tun, dar cică a făcut un infarct. Cu trei zile înainte fusese la audieri, la parchet, să depună mărturie în legătură cu evenimentele din ’89 şi cine îi dăduse ordine. Şi acum, când mă mai uit la televizor, înnebunesc atunci când îi văd pe unii dintre cei care apăreau şi înainte de ’89 la jurnalele TV. Fratele meu a plecat de patru ani la muncă, în Statele Unite. În curând o să mă cheme şi pe mine şi pe soţie acolo”, şi-a încheiat misterios vâlceanul povestirea, refuzând să ne dea explicaţii de ce nu s-a înscris în asociaţia locală a foştilor revoluţionari din Decembrie 1989, pentru a beneficia de facilităţile acordate de stat. Credibilă sau nu, relatarea sa, confirmată şi de ceilalţi doi intervievaţi, ţine loc de concluzie.
--------------------------------------------------------------------------------
“Forţa de intervenţie” - mobilizată pe peronul
Gării Rm. Vâlcea
“Măsura era menită să reprezinte un semn clar şi ferm, pentru întreaga ţară şi opinia publică internaţională, că populaţia majoritară a ţării se solidarizează cu orânduirea comunistă. Majoritatea dintre noi, mai ales cei mai tineri sau cei mai fricoşi, pur şi simplu, am încercat din răsputeri să ne fofilăm, să găsim un pretext să nu mergem. De la noi din întreprindere nu cred că au fost mai mult de o sută. Fusesem anunţaţi de secretarul de partid al întreprinderii că trebuie să ne întâlnim în faţă la liceul chimic din Rm. Vâlcea. Eu, unul, am acceptat să mă duc la insistenţele tatălui meu, care era angajat la o societate tot de pe platforma din sud, dar nu era membru de partid şi era cam luat la ochi de şefi. Dacă nu mă duceam, cred că a doua zi ne pierdeam locurile de muncă amândoi. Secretarul nostru de partid nu era om rău, am văzut în ochii lui că nu-i convine când ştie unde ne trimite. Dar, asta era... Până la urmă, ni s-a spus clar că mergem ca «forţă de intervenţie»”, spune Petre Pop Paulian, în vârstă de 41 de ani, care şi în prezent lucrează la întreprinderea în care l-au prins evenimentele. După ce s-au adunat toţi cei convocaţi, li s-au dat costumele de gărzi patriotice, pe care le-au îmbrăcat pe loc, iar apoi au fost conduşi la gară. “Pe peron erau grămezi de bâte groase, lungi de cel puţin 1,10 metri, şi o puzderie de persoane. Se zvonea că fuseseră făcute la comandă, de angajaţii combinatului local de prelucrarea lemnului, de la care fuseseră luaţi şi câteva zeci de angajaţi, pentru acţiunea de la Timişoara. După câţiva ani, am aflat că erau din stocul unei cooperative meşteşugăreşti, conduse de un tovarăş zelos, chiar unul dintre cei care fac parte din conducerea judeţului în ziua de azi. Unii dintre cei de pe peron, cred că nu aveau nici zece clase, se plimbau ca sărăntocii, mândri nevoie mare, cu câte două bâte la centură. Parcă era un premiu pentru ei. Nu-i cunoşteam nici unul dintre noi. Cineva de pe peron striga numele unei societăţi, adică angajaţii căreia trebuiau să se îmbarce în trenul personal care tocmai se oprise în gară”, povesteşte şi A. Mihăescu, avocat în judeţul Alba, unde s-a mutat cu familia de şase ani.
--------------------------------------------------------------------------------