Marti 21 Decembrie 2004

EPOCA DE AUR

În anii '80, spectacolele megalomanice realizate pe stadioane cu ocazia principalelor sărbători comuniste, la care erau obligaţi să participe mii de copii, tineri şi muncitori, au constituit unul dintre cele mai groteşti elemente ale cultului personalităţii lui Ceauşescu. În imagine, spectacolul din 23 august 1986, de pe cel mai mare stadion al ţării

"Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu...". "Înainte, ştiam o treabă...".

Expresii rostite frecvent în cei 15 ani care au trecut de la revoluţie. Expresii care definesc inadaptarea la noua societate şi, deseori, nostalgia după acea viaţă care curgea fără echivoc: şcoală, intrarea în UTC, repartiţia într-un loc de muncă "sigur", carnetul roşu de membru al PCR, producţii îndeplinite şi binemeritata pensie...

"Faţa umană" a comunismului ascundea însă o realitate hâdă: mâncarea era distribuită pe raţie, benzina, pe bonuri, curentul era întrerupt din senin, iar programul televiziunii române, care dura două sau trei ore zilnic, conţinea aproape exclusiv "marile realizări ale Epocii de Aur".

După 15 ani de la revoluţie, CLUJEANUL a realizat o radiografie a perioadei de final a "Epocii de Aur", o "aducere aminte" pentru cei care au uitat prea uşor şi o lecţie de viaţă pentru cei născuţi după 1989.

"Lăsam sacoşa la coadă"

La începutul anilor '80, România trecea printr-o criză economică nemaiîntâlnită după al doilea război mondial. Carnea, uleiul, zahărul, făina, orezul, untul şi chiar cartofii, în unele zone ale ţării, deveniseră produse de lux. În schimb, rafturile erau pline de borcane cu ghiveci de legume, fasole boabe (sau mazăre), cutii cu creveţi importaţi din Vietnam şi de nelipisitele conserve cu peşte.

"În cinstea Congresului, însăşi natura a împrăştiat norii şi astăzi este o zi cu soare, care demonstrează ce minunat este socialismul!", spunea, în raportul său, Nicolae Ceauşescu, la al XIV-lea Congres al PCR, desfăşurat în noiembrie 1989

La Cluj, ca în toată ţara, cozile formate la "Alimentara" erau interminabile. Oamenii se trezeau cu noaptea în cap pentru a cumpăra un pui, o rudă de salam ori un litru-doi de lapte. "Mă trezeam la 4 dimineaţa şi mergeam să ocup rând. Cu o oră înainte de deschiderea magazinului, lăsam sacoşa la coadă, dădeam o fugă până acasă, îmi trezeam copiii şi-i aduceam la rând. Cu ei mai luam ceva în plus", îşi aminteşte Maria Moraru, o clujeancă din cartierul Mănăştur.

După anii statului la coadă, Partidul a decis, prin' 86-'87, "raţionalizarea" produselor de bază, iar alimentele au început să fie distribuite pe bonuri sau pe cartele.

Mâncare pe bonuri

"În Cluj s-a făcut arondarea după străzi şi aleii. La şedinţele de partid de la începutul fiecărei luni, ni se repartizau cantităţile pentru fiecare complex comercial. Atâta pentru complexul din Mănăştur, atâta pentru magazinul din Mărăşti şi tot aşa", îşi aminteşte Ioan Brumar, fost gestionar la complexul comercial din Mănăştur.

Magazinele se aprovizionau cu alimente din depozitele Întreprinderii Comerţului cu Ridicata şi Amănuntul (ICRA). Uleiul, zahărul, făina şi toate celelalte produse de bază erau trimise în bidoane sau în saci, iar angajaţii magazinelor trebuiau să le preambaleze şi să le scoată la vânzare.

Fiecare clujean se prezenta la magazin cu bonul, îşi spunea numele ca la şcoală şi-şi ridica raţia lunară: un kilogram de carne de porc, un litru de ulei, un kilogram de zahăr, 10 ouă, un pachet de unt de 200 de grame şi un kilogram de făină albă.

Paralele inegale

Cu toate că în magazinele alimentare nu găseai decât picioare de porc - celebrii "adidaşi", ori pui de 300-400 de grame - denumiţi "fraţii Petreuş", cu toate că nu era căldură în case, iar curentul era drămuit, cu toate că oamenii se temeau până şi de umbra lor şi că numai un infim procent dintre români puteau călători în străinătate, cu toate acestea, cei care aveau în mâini destinele populaţiei au o altă părere când vorbesc despre acea perioadă.

Fără să facă apologia sistemului comunist, Ana Brustur - vicepreşedinte, în perioada 1982-1989, al Consiliului Popular Cluj şi secretar cu probleme sociale al Comitetului Judeţean de Partid - spune că atunci era vorba de o raţionalizare centralizată, iar acum este una individuală.

"Eu primeam în audienţă aproximativ 1.000 de persoane pe an. Cei mai mulţi dintre solicitanţi, peste 70%, cereau servicii în Cluj, alţii doreau locuinţe, ajutoare sociale, televizoare color etc. Nici una dintre persoanele care au venit la mine în audienţă nu a cerut mâncare sau nu s-a plâns că nu are ce mânca", declară Ana Brustur.

"Se mânca mai bine"

Fostul activist nu îşi explică nici acum ce îi determina pe oameni să stea la cozi. "Se cerea mai mult decât se consuma. De exemplu, producţia de grâu a judeţului era de aproximativ 120.000 de tone pe an. Nu se exporta nimic, ba, mai mult, aduceam grâu din alte judeţe. Cu toate acestea, nu puteam să mulţumim populaţia Clujului. Comparativ, acum se consumă 40% din producţia de atunci, ceea ce demonstrează că omul s-a raţionalizat individual. Îşi cumpără cât are nevoie", spune Ana Brustur, adăugând că atunci se mânca mai bine şi mai sănătos.

"N-a fost bun sistemul acela, în care s-a lucrat la fuşereală sau nu s-a prea lucrat, în care au existat raţionalizări, în care statul controla totul, era <tătucul> tuturor. Dar atunci nu lipsea mâncarea din frigidere, lumea avea slujbe, iar pe stradă te simţeai în siguranţă. Acum este mai bine, dacă ai de toate, dar n-ai bani? Eu am văzut mai mulţi săraci acum decât atunci", consideră fostul activist.

Căldură, 4 ore/zi

Restricţii existau şi în ceea ce priveşte distribuirea apei calde şi a căldurii. Centralele termice funcţionau pe bază de combustibil solid, gaz ori C.L.U. (combustibil lichid uşor), a cărui calitate proastă făcea cazanele să-şi întrerupă brusc funcţionarea.

"La gaz existau nişte <cote>. Ele veneau direct de la Bucureşti, de la Ministerul Aprovizionării şi de la Comitetul de Stat al Planificării, care le trimiteau Consiliului Popular Judeţean şi apoi se împărţeau la primării", povesteşte Gheorghe Avram, fost director general al GIGCL

Cotele au fost introduse în 1975 şi au scăzut de la an la an. Astfel, în ultimii ani de comunism, clujenii aveau apă caldă şi căldură o oră-două, dimineaţa şi seara.

"Era un orar afişat şi în centralele termice, şi afară, iar fochistul închidea imediat gazul la cazane, pentru că n-aveam voie să depăşim cota. Ea asigura numai 70-75% din necesar", rememorează Avram.

Statul făcea aceste economii absurde din cauza ambiţiei lui Ceauşescu de a achita integral datoria externă a României.

Lumina de la felinar

Şi curentul electric era drastic raţionalizat. În orele în care "se lua lumina", toţi românii foloseau lumânări, lanterne ori felinare. Aşa se mânca, aşa se citea, aşa se trăia. Furnizarea "raţională" a energiei electrice a început pe la sfârşitul anilor '70, însă perioada cea mai grea s-a consumat între 1980 şi 1989.

"Numai Combinatul Industria Sârmei Câmpia Turzii consuma mai mult decât consumă tot municipiul Cluj-Napoca azi. În aceste condiţii, era <necesar> să se întrerupă furnizarea energiei, pentru a mai odihni reţelele. La un moment dat, mi s-a cerut, de către prim-secretarul de partid, să întrerup curentul în municipiu pentru o săptămână. N-am respectat acest ordin, era inuman", îşi aminteşte Constantin Rusu, şeful Centrului de Distribuţie a Energiei Electrice Cluj, înainte de 1989.

"Tăiam curentul

după un telefon"

"Între 1980 şi 1989 s-a cerut desfiinţarea reţelelor pentru iluminatul stradal. Pe sate s-a cerut înlocuirea stâlpilor vechi, din lemn, cu stâlpi de susţinere din beton pe care nu era instalată decât reţeaua pentru iluminat casnic, nu şi cel stradal. Oamenii nu aveau voie să-şi pună becuri la colţul caselor. Dacă aveau aşa ceva, erau amendaţi pentru consum iraţional de curent", rememorează Rusu.

Punctele de pază şi control de la fabrici erau şi ele în beznă, din aceeaşi cauză: instalarea becurilor era interzisă. Angajaţii Întreprinderii de Reţele Electrice (IRE) erau obligaţi să efectueze controale ca portarii să nu folosească reşouri.

"Nici la toaletă nu aveam voie să punem becuri. Trebuia să facem rapoarte săptămânale despre îndeplinirea sarcinilor de partid primite. Deşi consumul casnic de energie electrică reprezenta sub 10% din producţie, s-a dispus restricţionarea furnizării câte 2-3 ore zilnic, dar nu era un orar bine stabilit. Tăiam curentul când primeam un telefon de la partid, aşa că oamenii nu ştiau niciodată când vor rămâne fără lumină", dezvăluie acum Constantin Rusu.

Duminica, cu soţ sau fără

Şoferii erau supuşi unei dispoziţii legale aberante: duminica, autoturismele cu numere de înmatriculare pare circulau alternativ cu cele cu numere impare. Niciodată ambele categorii în aceeaşi duminică. Aşa era legea.

"Scopul oficial era economisirea benzinei. Oricum, derogări de la regulă erau - dacă omul îşi ducea copilul la spital în duminica <interzisă>, îl iertam", îşi aminteşte Ioan Păcurar, şeful Poliţiei Rutiere clujene, sergent-major în 1985.

Cei care se încumetau să pornească la drum încălcând regula se alegeau, în mod normal, cu permisul suspendat pentru câteva luni.

Până în 1982, benzina putea fi cumpărată "la liber", însă, din acel an "de criză", s-a dat pe bonuri. Raţia: 20 de litri pe lună. Această măsură i-a determinat pe români să se "descurce" din nou, apelând la combustibili alternativi. "Cele câteva taxiuri din Cluj, de stat, circulau cu metanol, care e foarte toxic", rememorează Păcurar.

Cenzura presei

În timp ce pâinea era pe cartelă, producţia de grâu depăşea orice aşteptări. De fapt, producţia era cât "trebuia". Cifrele umflate la producţia din agricultură şi industrie erau la ordinea zilei în unicul cotidian clujean de limbă română, "Făclia" - organ al Comitetului Judeţean al PCR.

Minciuna economică a fost "în floare" în anii '80, în ziarul cu un tiraj zilnic de 30.000 de exemplare. "Redactorii scriau recoltele reale, dar la partid erau schimbate, ca să corespundă cu planul cincinal. Altfel era problemă mare <la centru>", povesteşte Ilie Călian, redactor la "Făclia" începând din 1965.

Cealaltă caracteristică a presei, alături de "înfrumuseţarea" realităţii, era cenzura. În fiecare judeţ exista o Direcţie a Presei care se ocupa de acest aspect. Rolul ei a fost preluat, cu câţiva ani înainte de '89, de un "secretar judeţean cu propaganda".

În anii '70, în Cluj existau doi responsabili la Direcţia Presei - unul pentru "Făclia", altul pentru "Igazsag" ("Adevărul"), cotidianul local de limbă maghiară. Aceştia verificau, la tipografie, să nu intre ceva "în neregulă". "Aveau registre mari, cu cuvinte şi teme interzise", povesteşte Ilie Călian.

Dar sistemul era adesea păcălit. Se publicau poezii la rubrica de gastronomie sau se foloseau perifraze ale cuvintelor interzise. Dar fără exagerări. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu rămânea, invariabil, "cel mai iubit fiu al poporului", minte sclipitoare, ctitor al Epocii de Aur, i se dedicau ode şi i se citau zilnic cuvântările şi discursurile.

Două ore de TV

La televiziune, situaţia era similară. După o zi de muncă, o farfurie de supă de cartofi, o porţie de "adidaşi" şi eventual un Ci-Co, omul se aşeza în faţa televizorului alb-negru, cu ecranul "îmbrăcat" în lemn. Asta nu înainte de ora 20, pentru că atunci începea programul TVR.

"La loc de cinste era Telejurnalul, care vorbea despre activităţile soţilor Ceauşescu şi <capitalismul putrefact>, precum şi alte ştiri <umflate>, totul vreo 20 de minute. Se mai dădea câte un documentar, cu ce se cuvânta pe la congresele PCR", spune Vartan Arachelian, angajat al TVR din 1970 până în 1999.

De fapt, tot programul TV se transmitea în funcţie de dispoziţiile soţilor Ceauşescu: când "cabinetul 1" sau "cabinetul 2" doreau să asculte romanţe, emisia se prelungea după ora 22. De asemenea, transmisia unui meci de fotbal important nu era sigură până în ultimul moment, când Ceauşescu dădea undă liberă.

Oamenii nu aveau nici o şansă să vadă pe ecran realitatea care îi înconjura. Exista una creată special pentru liniştea poporului, o lume paralelă, "mai dreaptă şi mai bună". "Ma-ca-ra-le râd în soa-re ar-gin-tii...".

Programul TVR din ziua de... 25 decembrie 1989, aşa cum a apărut în revista "Tele-Radio", în săptămâna premergătoare: 19.00 - Telejurnal; 19.25 - Ctitorii ale Epocii de Aur; 19.45 - Direcţii ale dezvoltării cercetării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea; 20.10 - Tezaur folcloric; 20.40 - Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi pe întregul an; 21.00 - Democraţia muncitoreasca, revoluţionară în acţiune; 21.20 - Din lumea capitalului; 21.50 - Telejurnal.

"Pile, Cunoştinţe, Relaţii"

Sistemul îi învăţase pe români să se descurce. Iniţialele partidului unic, PCR, fuseseră "adaptate" pentru a caracteriza metodele de supravieţuire: "Pile, Cunoştinţe, Relaţii". Fiecare familie cunoştea pe "cineva" la bucătăria unei cantine, la un magazin alimentar sau la un restaurant, astfel încât raţia lunară era întregită cu câte un pui, un salam sau o bucată de caşcaval. Iar cei care "aveau pe cineva" la depozitul ICRA erau consideraţi privilegiaţi.

Produsele de import erau tabu pentru cei mai mulţi dintre români. Portocalele, bananele, cafeaua, ciocolata şi băuturile alcoolice de import ajungeau doar în unele case. Dacă mai ajungeau cumva prin magazine, cozile se îngroşau în câteva minute. Bineînţeles, nu toată marfa era scoasă la vânzare. Angajaţii magazinelor aveau prioritate, la fel cum prioritare erau pacheţelul pentru "dom' doctor", "to'arşu de la partid", sectoristul de cartier etc

Totul "pe sub mână", pe sub tejghea, pe uşa din spate a comunismului.

Controalele "obşteşti"

Ioan Brumar, fost gestionar de complex comercial, îşi aminteşte că problema cea mai mare pe care o avea ca şef de magazin erau controalele obşteşti, efectuate de echipe de muncitori care aveau dreptul de "a-şi băga nasul peste tot". "Era stres mare când veneau ăştia. Se uitau pe sub tejghele, prin magazii, verificau toate cotloanele, să vadă dacă nu aveam marfă dosită. Erau mai răi decât miliţienii de la <Ilicit>. Dacă găseau ceva, făceau proces verbal şi ne pârau la partid", rememorează Ioan Brumar.