Vineri 9 Iulie 2004
DECEMBRIE 1989 - "CRAIOVA E CU ŢARA!"
de Toma Velici, Dinică Ciobotea
Ziua de 22 decembrie 1989 a marcat începutul unei noi istorii. Revoluţia, pornită la Timişoara, multiplicată prin marea revărsare populară din Bucureşti, Sibiu, Cluj-Napoca, Arad, Braşov şi Craiova, devenea marea faptă naţională prin care românii îşi sincronizau istoria cu nobilele idealuri ale democraţiei şi creaţiei libere. Revoluţia română din decembrie 1989 încheia fenomenul revoluţionar internaţional ce a cuprins părţile centrale şi răsăritene ale Europei. Consecinţele întregului an revoluţionar 1989 s-au repercutat în evoluţia generală a omenirii în deceniul care încheie cel de-al doilea mileniu al erei creştine. Faptele din Decembrie 1989 dau măreţie generaţiilor care le-au înfăptuit. De aceea, părtaşi fiind la revoluţie din toate marile localităţi ale ţării, ne-o asumăm pe deplin.
PIAŢA PRIMĂRIEI
“Când se deschide cerul, de sus nu auzim decât o voce tunătoare: «Mergeţi în pieţe şi învăţaţi să muriţi; numai cine ştie să moară, merită să trăiască»”.
ION D. SÎRBU
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
Doamne, de ce nu trag?! La Timişoara şi la Bucureşti au tras la comandă. De ce nu primesc comanda? Mă uit la ei, sunt tineri, sunt foarte tineri. Alţii mai maturi se uită spre mine şi parcă plâng. Nu se poate, criminalii nu plâng! Oare delirez? Închid ochii. Aud un glas de femeie care se roagă la Dumnezeu şi iar deschid ochii. Erau mai mulţi şi toţi cu ţevile puştilor îndreptate spre mine. Cu ultima suflare, cât mai pot: «Trageţi!!! Trageţi o dată». Parcă văd că nu m-am înşelat. Doamne!...”
Chem preoţii, care de ani de zile nu-şi mai fac datoria faţă de ţară, să tragă clopotele bisericilor. Dumnezeu să ne ajute! (…) Nu se trage. Grevă generală. Toată lumea! Nimeni nu mai lucrează. Rămânem aici, nu înaintăm. Rămânem pe loc: zile, nopţi, săptămâni, până vor cădea toţi tiranii.
Ora
10.30 (aprox.)
Coloana se opreşte pe aliniamentul str. 6 Martie, la numai 20 de
paşi, în faţa dispozitivului militar, format din blindate,
autotunuri, militari şi ofiţeri în lanţ de trăgători.
Până la universitate, o masă compactă de oameni, care, cu
braţele ridicate ritmic, strigă neîncetat: “Fără
violenţă!”, “Libertate, libertate!”, “Armata e cu noi!”
“Din zona teatrului naţional am văzut trupele masate în faţa clădirii comitetului municipal al PCR. Se apropia momentul decisiv. Cei din faţă am strâns rândurile şi am transmis în spate, spre coloană, să nu plece nimeni, să fim uniţi. Înaintăm făcându-ne curaj: «Armata e cu noi!».
0 de paşi ne mai despart de cordonul soldaţilor. Se fac primele somaţii. Armele aveau cartuş pe ţeavă. Eram în primul rând, în partea stângă. La un moment dat, soldatul din dreptul meu şi-a aranjat încărcătorul şi, când l-a scos, am văzut că era plin”.
(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)
Atmosferă electrizantă. O parte a demonstranţilor invadează grădina English - Park. O alta încearcă să pătrundă spre uşile sediului comitetului municipal al PCR. Spiritele se încing. Situaţia poate deveni extrem de periculoasă, dacă vor fi atacaţi militarii.
Se formează ad-hoc, având ca nucleu salariaţi de la întreprinderea de avioane, un grup de coordonare care, cu înţelepciune şi luciditate, organizează un baraj din oameni şi cozi de drapele, pentru a evita agresarea militarilor, desprinzându-se în lideri Marian Dalimon, Nicolae Dancău, Ilie Dicu, Dumitru Drăghici, Gabriel Miricescu, Marin Nica, Vasile Marian, Ioan Sîrbu, Toma Velici.
“Le-am cerut oamenilor din primele rânduri să nu mai înainteze şi să formeze o barieră din cozile de la drapele. Eram convins că soldaţii au ordin să tragă şi aşteaptă doar un pretext să apese pe trăgaci”.
(Doc. Asoc. “22 Dec. ’89” Avioane Craiova)
• Primele contacte şi negocieri cu ofiţerii aflaţi la comanda dispozitivului, cărora li se cere: să nu folosească armamentul, să fraternizeze cu demonstranţii şi să permită accesul spre piaţa din faţa comitetului judeţean PCR. Se propune medierea unui dialog cu reprezentanţii puterii, aflaţi în sediul comitetului municipal al PCR
• “[…] m-am dus la comandantul militarilor şi l-am implorat să nu ordone foc. A promis că nu va face lucrul acesta, dacă stăm pe loc. S-a ţinut de cuvânt”.
(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)
• Dialogul continuă. Grupul care participă la negociere e din ce în ce mai numeros. Ofiţerii sunt în cumpănă, aproape cedează. Acceptă să trimită mesajul demonstranţilor în sediul comitetului municipal. Minute de aşteptare. Răspunsul întârzie.
Ora 10.51
La posturile de radio şi televiziune se difuzează “Decretul prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă; se interzic orice întruniri publice, circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane, pe timpul zilei, iar pe timpul nopţii, începând cu ora 23, nu vor circula decât cei ce lucrează în schimburi de noapte.” Circulă zvonul că ministrul apărării, generalul Milea, s-a sinucis. Derută generală. La întrebarea “Ce facem acum?” nu se găseşte, încă, un răspuns.
• Se strigă lozinci:“Libertate!”, “Libertate!”, “Fără
violenţă!”. Demonstranţii
au mai înaintat câţiva paşi, în ordine, scandând: “Jos cu dictatorul!”, “Noi
suntem poporul!”, “Voi pe cine apăraţi?” “Ceauşescu judecat
pentru morţii din Banat!“, “Şi voi aveţi copii!”.
• Deşteaptă-te
române! răsună
din mii de piepturi. Soldaţii sunt însă nemişcaţi. Se
continuă cu lozinci:
“Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat!”, “Armata e cu
noi!”
• În spatele dispozitivului, către colţul hotelului “Pallace”, grupuri de oameni. Ofiţerii se plimbă neliniştiţi în dispozitiv.
• Se cere să se facă linişte. Se ţin discursuri:
“Nu, nu mai putem continua! Nu mai putem merge înainte! Ne-am împotmolit. Am intrat în noroi până la gât şi continuăm să ne afundăm. Muţi şi cu durerea în suflet, închidem ochii fără a striga disperaţi după ajutor. Auzim voci, imense voci de lângă noi, de lângă casă, din centrul oraşului, din oraşele apropiate, din toată ţara, din ţările vecine, din ţările îndepărtate, din ţările cele mai îndepărtate. Chiar şi din ceruri auzim voci, care se roagă pentru noi. Se roagă să nu murim. Dacă murim, să nu murim astfel, înecaţi în mocirlă! Să murim demni şi omeneşte! Să murim, dar să nu fim omorâţi!
Am senzaţia că mă opresc din scufundare. Deschid ochii şi văd deasupra mea oameni în uniformă, cu ţeava puştii îndreptată spre mine. Îmi fac rugăciunea. În fracţiune de secundă mă gândesc la cei dragi, la cei obidiţi, la mine. Mă rog pentru soarta celor rămaşi. Încă o ţeavă de puşcă se îndreaptă către mine, şi încă una, şi încă multe altele.
În timp ce se citeşte textul, se aude ca un tunet vocea demonstranţilor: “Acum ori niciodată!”, “Ceauşescu, nu uita, va veni şi ziua ta!”, “Craiova e cu ţara!”.
Se strigă minute în şir: “Hoo, tiranii!”, “Jos cu
asasinii!”.
Oratorul continuă:
• Entuziasm, urale: “Ura!“.
• Altă rundă de negocieri cu ofiţerii.
Mulţimea scandează: “Jos Ceauşescu!”, “Vrem alegeri libere!”, “Nu poporul l-a ales
la al XIV-lea congres!”, “Şi voi sunteţi români!”, “Fără
violenţă!”.
• Soldaţii sunt cu armele la picior şi capetele plecate.
Ofiţerii încă discută cu liderii demonstranţilor care nu
şi-au pierdut speranţa. Insistă, insistă
susţinuţi de vocea mulţimii:“Fără violenţă!”, “Armata e
cu noi!”, “Acum ori niciodată!”.
• Apel către militari: “Uniţi-vă cu noi!”, “Şi noi am
fost soldaţi, dar nu am tras în fraţi!”.
• Demonstranţii din strada Romul forţează barajul. Câţiva
pătrund în dispozitiv. Sunt răsplătiţi cu aplauze.
Ofiţerii se agită. Încearcă să stăpânească
situaţia. Ce să facă? Să recurgă sau nu la armament?
Spre cinstea şi onoarea lor, nu o vor face. Ştiu şi ei ce s-a
întâmplat la Timişoara. Şi la Bucureşti. Din nou, lozinci: “Libertate, libertate!“. O voce: “Înainte cu mine!”, “Hai acum!”,
“Armata e cu noi”. Tot mai mulţi demonstranţi pătrund în dispozitiv.
Tunul de apă este pregătit. Aruncă la intimidare jeturi de spumă în asfalt, spre direcţia demonstranţilor. O femeie panicată ţipă: “Nu, nu!”. Un tab face manevre, deplasându-se către intrarea în grădina English – Park.
Demonstraţie de forţă?! Cedare?! Jeturile nu s-au oprit. Nu fuge nimeni. Fluierături. Se strigă:
Fără violenţă!”, “Jos cu Ceauşescu!”, “Nu avem nimic cu voi!”. Ofiţerii se agită. Ridică braţele când ameninţător, când neputincios. Se retrag. Dispozitivul militar aproape nu există.
Mulţimea invadează piaţa, venind dinspre străzile Romul, A. I. Cuza şi hotelul “Pallace”. Sub semnul lui “Fără violenţă!”, soldaţii sunt îmbrăţişaţi şi ovaţionaţi: “Armata e cu noi!”. Urale de bucurie.
• Demonstranţii ocupă scările sediului comitetului municipal PCR, strigând: “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, “Şi armata e cu noi!”, “Timişoara, Timişoara!”, “Jos cu dictatorul, noi suntem poporul!”. Urale de bucurie. Braţele ridicate în semn de victorie. În primele rânduri se află salariaţii I. Av. Craiova.
PIAŢA CENTRALĂ
22 decembrie 1989, ora 11.15 (aprox.)
O mare de oameni se revarsă din toate părţile spre piaţa
din faţa judeţenei de partid, strigând: “Timişoara,
Timişoara!”, “Trăiască, trăiască armata
românească!”, “Jos cu dictatorul!”, “Ceauşescu judecat pentru
morţii din Banat!”, “Libertate, libertate!”, “Fără
violenţă!”, “Jos cu Ceauşescu!”, “Oltenii nu sunt laşi!”,
“Şi voi aveţi copii!” etc.
Clădirea era înconjurată de două cordoane de soldaţi ai armatei şi Ministerului de Interne, susţinute de blindate (amfibii, taburi) şi tunuri cu apă.
Mulţimea solicită conducătorilor politici locali să iasă din clădire. Se strigă: “Timişoara, Timişoara!”, “Ceauşescu la gunoi, libertate pentru noi!”
“Ştefănescu, fi
cu noi!”
Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar al comitetului judeţean PCR, încurajat de faptul că s-a strigat “Ştefănescu, fi cu noi!”, a încercat să se adreseze mulţimii vorbind din spatele unei ferestre: “Sunt secretarul comitetului judeţean de partid…” (Este dezaprobat.) “Să nu vă dedaţi la acte de dezordine şi indisciplină, aşa cum s-a întâmplat la Timişoara.” (Este dezaprobat)
Mulţimea îşi caută lideri. Se scandează numele lui Domozină şi (Cornel) Sorescu, cunoscuţi reporteri ai Studioului de Radio Craiova, desfiinţat de conducerea statului. Se face o linie de demarcaţie din cozi de drapele între demonstranţi şi militari. Dialog cu ofiţerii. Soldaţilor li se oferă flori.
“Vă rog să
faceţi linişte! În primul rând…în primul rând şi fundamental
pentru oricare dintre noi care este cu judecată, este esenţial ca
să păstrăm ordinea şi disciplina…”
Din mulţime este întâmpinat: “Ce ordine, bă, aia a voastră!“. (Fluierături). Descumpănit, Ion Traian Ştefănescu nu mai continuă.
Se solicită un dialog cu Ion Traian Ştefănescu. Se fac liste cu reprezentanţi ai mulţimii, de către prof. Vasilescu şi Marian Dalimon.
“Timişoara,
nu uita, Craiova e sora ta!”
Demonstranţii strigă: “Trăiască, trăiască armata românească!“, “Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat”, “Timişoara!”, “Trăiască România, să cadă dinastia!”, “Nu plecăm acasă!”, “Armata e cu noi”, “Cinste lor, cinste lor, cinste militarilor!”, “Timişoara, nu uita, Craiova e sora ta!”, “Ceauşescu, nu uita, a venit şi ziua ta!”
Se cântă Hora Unirii. Discursuri: “S-a spus că suntem numai o mână de oameni. Nu-i adevărat! Vor veni mii, când se vor elibera de frică”.
Se scandează: “Cinste lor, cinste lor, cinste militarilor!”, “Asasinul!”, “Moarte lor, moarte lor, moarte Ceauşeştilor!”
Se strigă:
“Să iasă şobolanii!”, “Ieşi afară!”.
Sus, la balcon, este fixat microfonul. Mulţimea strigă: “Să intre delegaţia!”
O voce: “Hai, că-i
dăm jos acuma. I-am terminat!” Fluierături.
La presiunea mulţimii, ofiţerii creează un culoar pentru
delegaţi, care urcă pe scările intrării principale a
comitetului judeţean PCR. O voce:
“Să-i filmeze pe fiecare, să ştim cine au fost!”.
Delegaţia urcă scările în uralele de bucurie ale mulţimii.
“Delegaţia de 21 de persoane a fost lăsată să
urce pe scări, dar nu i s-a permis intrarea în clădire. În spatele
uşilor erau postate trupe USLA. Sub presiunea mulţimii, soldaţii
se lipiseră de ziduri. Am coborât scările şi prin
bunăvoinţa căpitanului Gorun, de la UM 01047, am intrat în
sediul păzit, cu străşnicie, de armată, miliţie, USLA
şi civili înarmaţi. I-am cerut lui Ion Traian Ştefănescu
să primească delegaţia, dar a refuzat categoric. Discuţia
s-a purtat în camera 68”.
(Doc. Asoc.
Umanitară “22 Decembrie 1989” Dolj)
Ora 12.59
Televiziunea şi radioul anunţă căderea lui Ceauşescu: “Clica ceauşistă care a dus ţara la ruină a fost înlăturată . . . ”
De la balconul hotelului “Pallace”, cineva cu un radio în mână face semne şi strigă:
Ceauşescu a fugit!“ Moment de entuziasm în piaţă
şi de clarificare a celor care încă mai ezitau. Urale. Cordonul de
soldaţi este rupt. Mulţimea năvăleşte spre scările
clădirii.
Pătrund în clădire delegaţii mulţimii şi numeroşi
alţii (Croitoru Ştefan, Constantin Dilly Şerbănoiu, Radu
Berceanu, preotul Lupşor, Dragoş Vasilescu, Adrian Voinea, Nicolae
Teodor, Nisipeanu etc.). Primul-secretar PCR şi trupele USLA părăsiseră,
deja, sediul. În interior au rămas ofiţerii gărzilor patriotice
şi o parte dintre salariaţii de atunci ai instituţiei.
Rapoartele congreselor PCR, operele lui Nicolae Ceauşescu din bibliotecile de birou, ca şi tablourile de pe pereţi ale secretarului general sunt aruncate peste balcoane. Mulţimea le dă foc.
LUPTA PENTRU PUTERE
Se încearcă alcătuirea unui comitet provizoriu şi a unui program de către profesorii Ion Pătroiu, Eugen Negrici, actorii Tudor Gheorghe, Ion Colan şi grupul colonelului Tuţă Traian (Marian Dalimon, Radu Berceanu, Nicolae Teodor, Constantin Bărăgan, Toma Velici).
Explozie în interiorul clădirii. Derută. Se strigă: “Se trage!” Mulţi fug. Mulţimea speriată se retrage, călcânduse în picioare. Actorul Ion Colan încearcă să-i oprească pe oameni: “Înapoi, fraţilor! Nu se trage!” În acest moment, maşina generalului Roşu găseşte loc să pătrundă către una dintre intrările în clădire.
Formarea unui comitet provizoriu, coordonat de generalul Roşu.
Discursuri de la balcon, în alternanţă cu discuţiile, telefoanele şi încercările de organizare a serviciilor pentru populaţie.
Sunt convocaţi directorii de întreprinderi şi se stabilesc măsuri administrative imediate (redeschiderea Studioului de Radio Craiova, alimentele ce urmau a fi desfăcute pe piaţă, neîntreruperea curentului electric, mărirea cotei de benzină). Totul s-a făcut în ideea “Să se simtă o schimbare!“ (Nisipeanu). Din acest moment, până seara, ca în turnul lui Babel, cei din interior receptează zvonuri, se agită, dau dispoziţii, după prealabile consultări prin telefon cu generalii Stănculescu, Guşe, Iulian Vlad şi liderul din acel moment al revoluţiei române, Ion Iliescu.
Toate zvonurile – despre otrăvirea apei din sursele de
alimentare ale oraşului, posibila minare a Combinatului Chimic
Işalniţa, nevoia de sânge în spitale, apariţia unor elicoptere –
au determinat întărirea pazei principalelor unităţi militare
şi economice. Au fost trimise două taburi la poarta Fabricii de
Avioane Craiova şi s-a solicitat aducerea unui batalion de la Vânju Mare.
Colonelul Ion Sandu, şeful Inspectoratului Ministerului de Interne, a
confirmat că securitatea a depus armele la sediul instituţiei. Pe
această temă, col. Ion Sandu bate palma cu Nisipeanu. Încep să
se audă împuşcături în cartierul Valea Roşie. Confuzia
între revoluţionari şi “terorişti“ a dus la victime (vezi numele
lor inscripţionate pe peretele Prefecturii Judeţului Dolj). Toate
aspectele revoluţiei din Bucureşti se întâlnesc şi la Craiova.
Coordonarea iniţiativelor în comitetul provizoriu revine profesorului
Nisipeanu.
În toată după-amiaza zilei de 22 decembrie, mulţimea din piaţa centrală a ovaţionat, a huiduit, a scandat lozinci şi a făcut presiuni asupra celor din interior, care-şi disputau preluarea puterii. La televizor, Ion Iliescu a dat citire comunicatului Frontului Democraţiei către ţară, prin care se anunţau “dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu” şi primele măsuri în libertate. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, pe când s-au tras focuri de armă în mai multe puncte din oraş, în piaţă mai erau câteva sute de oameni. Pe uşa intrării principale exista doar un afiş: “Ceauşescu, anul nou îl vei face în cavou!”