Vineri 9 Iulie 2004

CRAIOVA, ORAŞ AL REVOLUŢIEI

de Toma Velici, Dinică Ciobotea

Au trecut 15 ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989. În acest timp s-a vorbit mult, şi s-a scris la fel de mult despre această memorabilă faptă naţională. Despre Craiova acelor decembriste zile revoluţionare însă aproape nimic.

În Decembrie 1989, România a devenit teatrul unor evenimente deosebite şi foarte complexe. Spectacolul a fost grandios, căci întreaga lume urmărea în direct la televizor, pentru prima dată în istorie, o revoluţie violentă. Mişcarea revoluţionară generală din estul Europei, şi nu numai, se încheia victorioasă în România, în contextul unor evenimente tragice, generate de particularităţile socialismului “construit” aici şi de factorii latenţi, totdeauna buboşi în momentele de criză: cozile de topor interne, “problemele” minorităţilor, create mai mult artificial etc.

De la grandoarea demnă de admiraţia întregii omeniri din zilele lui Decembrie ’89 şi până la prăbuşirea acestei imagini nu a trecut multă vreme. Întâi, s-au dezmeticit occidentalii, cei care fuseseră primii propagandişti ai enormelor dezastre umane petrecute pe malurile Begăi şi ale Dâmboviţei, transformând victimele insurecţiei din 16–19 decembrie, din Timişoara, într-un genocid “draculian” de peste 65.000 de morţi. Minciuna, manipulată cu disperare, repetată pe toate undele de radio şi televiziune, din ţară şi străinătate, sau prin telefoane ale “binevoitorilor” timişoreni către “rudele” din celelalte localităţi din ţară, nu a mai dat răgaz raţiunii să desluşească disproporţia dintre realitate şi diversiune. Cu cei 65.000 de morţi se puteau zăgăzui toate apele din România, al căror curs se îndreaptă spre vest!

Prin urmare, reaşezarea majorităţii oamenilor în matca normalităţii (mai bine zis, a unei siguranţe, dată de biruinţa revoluţiei) şi pornirea zoopoliticească a celor pe care vidul politic, creat prin pulverizarea conducerii peceriste, îi revendica, pe fondul echilibrului instabil al sufletului popular, respectiv pe irezistibila fandare printre idealuri, idei şi semeni a celor cu chemare spre vârful societăţii, toate acestea au condus la “redefinirea” revoluţiei române. Procesul Ceauşeştilor, întemeiat pe acuzaţii false, difuzat de canalele televiziunilor occidentale la câteva luni după revoluţie, coroborat cu ştirile despre genocid şi terorişti, totdeauna tranşante, dar nedovedite în cazul celor din urmă, au creat imaginea unei fraude morale de proporţii, începută chiar din 22 decembrie 1989 sub inventarul de “capital politic din recunoştinţa celor înşelaţi” (Octavian Paler). Înspre acest tip de discurs a fost acreditată ideea de revoluţie furată, printr-o lucrare semnată de Dumitru Mazilu, personaj important în evenimentele din decembrie 1989 şi ianuarie 1990.

Pentru teoreticienii conceptului de revoluţie, majoritatea nedezlipiţi de definiţia care însoţea mersul revoluţionar al dictaturii proletare, muncitoreşti sau a întregului popor, anterioară anului 1989, evenimentele din decembrie nu atingeau esenţa unei revoluţii, atâta timp cât mişcarea nu a fost condusă după un program cu obiective anticomuniste mobilizatoare.
Şi totuşi, chiar în spiritul definiţiei vehiculate atunci în societatea românească, însuşită în nivelele de învăţământ preuniversitar şi universitar, istoricul distinge toate elementele care dau mărime şi sens faptelor către ceea ce putem numi, fără tăgadă, Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Cauze profunde, sociale şi politice, dezvăluite de protestele din Valea Jiului (1977) - bazinul minier Motru (1984) şi Braşov (1987) - tindeau să se transforme într-o stare prerevoluţionară pe un fond general tensionat.

Situaţia internaţională – să nu uităm că marile puteri şi-au dat mâna pentru eliminarea politică a lui Nicolae Ceauşescu, sprijinul internaţional concret (prin oameni, arme şi mijloace de propagandă), implicarea unui grup din minoritatea maghiară, racolarea unor români la cauza revoluţiei europene – toate acestea au creat imaginea unei situaţii de război în zilele de 16–19 decembrie 1989, mai ales în părţile de vest ale ţării, fapt pentru care ridicarea masivă a populaţiei după această dată nu a fost altceva decât un impuls şi o luptă naţională născute din instinctul istoric de conservare al neamului românesc.

Forţele angajate în evenimentele din Decembrie 1989 au fost diferenţiate prin interesele şi poziţiile sociale avute până atunci. Diversitatea lor (nu trebuie să ignorăm faptul că, în acel moment, cu excepţia soţilor Ceauşescu şi a altora din preajma lor, ceilalţi, aproape 23 de milioane de români, erau la capătul răbdării) era normală, logică şi inevitabilă.
Revoluţia română, prin evenimentele din Decembrie 1989, în forma lor violentă, s-a deosebit de revoluţiile “de catifea” din celelalte ţări ale centrului şi răsăritului Europei, spre care a propulsat fiorul libertăţii în dimensiuni miraculoase.

Erupţia revoluţionară a deschis o cale istorică nouă, ireversibilă, sperăm. În doar câteva zile, întreaga societate a luat distanţă faţă de realitatea anterioară, negând-o şi transformând-o, revendicând, totodată, un sens nou al istoriei noastre.

Revoluţia din Decembrie ‘89 văzută în presa internaţională

Evenimentele din Decembrie ‘89 au ţinut în tensiune întreaga lume, jurnaliştii străini fiind singurii care au putut relata în direct o revoluţie populară

Punându-se în balanţa disputelor teoretice esenţa acesteia, caracterul ei anticomunist, dar mai cu seamă drumul anevoios al societăţii româneşti în deceniul postrevoluţionar, Revoluţia din Decembrie ’89 a fost categorisită în cele mai diverse sintagme: lovitură de stat împotriva socialismului (Nicolae Ceauşescu); lovitura de stat a nomenclaturii; lovitura de stat susţinută de străinătate; insurecţie populară; o mişcare populară; revoltă populară; revoltă populară de proporţii sub impulsul unor forţe din afară; revolta poporului român, provocată de orchestra ruşilor şi dirijată de la Moscova; conjuraţie comunistă; răscoală populară; răscoală în masă a poporului; răscoală a copiilor; mişcare revoluţionară de mase; revoluţie populară; revoluţie de palat; revoluţie românească începută; o revoluţie morală continuă, ca o coloană infinită; revoluţia ce a răsturnat dictatura de la Bucureşti (“Paris Match”); o revoluţie eşuată; războiul împotriva poporului român; război civil regizat etc.

Nu lipsesc nici expresiile care, preluând părţi din desfăşurarea evenimentelor, extind noţiunile până la generalizare: insurecţie, complot, conjuraţie, diversiune planificată, aventură politică, război psihologic, război electronic ş. a.

Evenimentele din Decembrie ’89 din România nu au scăpat nici de epitete, care, în spiritul minimalizării, contestării, derâderii sau al unui interes politico-juridic, produc hazul, mâhnirea sau dispreţul. Ele sunt învăluite în mantaua expresiilor promovate de politicienii postrevoluţionari în permanentă concurenţă electorală în scopul denigrării şi compromiterii adversarilor.

La baza tuturor supoziţiilor, interpretărilor teoretice, aprecierilor sau etichetărilor tranşante stau numeroşii factori, dar şi fapte politizante.

Falsurile, minciunile dublate de dezminţiri, confuziile inerente, devenite într-o anumită etapă necontrolabile, verdictele subiective sau netemeinice în procesele politice sau penale de după revoluţie, toate au creat omului de bună-credinţă impresia unei “diversiuni planificate”, “cel mai mare bal mascat din istoria României” sau a unei “minciuni uriaşe cât un secol” (Albin Michel).

---

Craiova este cunoscută în istoria românească prin rolul jucat în revoluţiile de la 1821 şi 1848 sau în evenimentele fundamentale ale ascensiunii naţiunii române din 1859 şi 1877. Conştiinţa naţională a receptat-o şi prin marile ei personalităţi-simbol: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ioan Maiorescu, Aaron Florian şi alţii. Craiova a fost în Decembrie 1989, după Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj Napoca, Braşov şi Arad, unul dintre centrele principale ale revoluţiei române.

...în România anului 1988 fierbe un cazan. Ştim cine păzeşte capacul ce e gata să sară în aer. […] În cazan fierb umilinţele, adevărurile şi dreptăţile pierdute. Primul chiot ce se va da, după ce va sări capacul, va fi: «LIBERTATE»…

ION D. SÎRBU “Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”.

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

14 – 15 decembrie 1989

Cine îşi mai aduce aminte? Dinspre Piteşti (Bucureşti?), la ceas de seară (17.30 – 19.00), maşini cu număr de înmatriculare URSS (Lada, îndeosebi) afluiau înspre Drobeta Turnu-Severin (Timişoara?). Comentarii: “Merg în Iugoslavia”.

18 decembrie 1989

Tineri salariaţi de la Întreprinderea de Avioane Craiova, membri ai Clubului AEROTURIST, între care Ion Traşcă şi Narcis Predoi, după mai multe “peripeţii” în Timişoara, ajung la Craiova.

Venind la serviciu, în aceeaşi zi, spun colegilor tot ce au văzut şi au auzit în oraşul de pe Bega.

“În seara zilei de 17 decembrie 1989, ne aflam la Timişoara, în gară. Prin întunericul nopţii, am mers în centrul oraşului, unde se auzea răpăitul mitralierelor. Am văzut morţi şi răniţi. Oamenii pe care i-am întâlnit aveau steaguri tricolore, fără stemă, ciuruite de gloanţe. Ei ne-au povestit cum au fost împuşcaţi şi striviţi oamenii de şenilele tancurilor”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Vorba zboară. Oamenii sunt şocaţi. Nu ştiu ce să creadă.

“…n-ai aflat ce a fost ieri la Timişoara?… Au ieşit muncitorii în stradă. Cu ei s-au solidarizat şi studenţii. Au fost împrăştiaţi de tancuri”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

20 decembrie 1989

Radio “Europa liberă“ anunţă, la ştirile nopţii, “tulburări“ în gara Craiova. În fapt, este vorba despre manifestările pline de îngrijorare ale familiilor celor îmbarcaţi în trenuri speciale, sub comanda ofiţerilor de la gărzile patriotice, a secretarilor de partid şi activiştilor, cu destinaţia Timişoara, unde urma să „facă ordine“, cu ajutorul bâtelor şi bucăţilor de cablu electric, aşa cum suna ordinul venit „de sus“.

21 decembrie 1989

ora 6.45

Maşinile cursă specială care transportă salariaţii întreprinderii de avioane pentru tura întâi nu mai sunt aglomerate ca de obicei. Nu se mai joacă obişnuitul “şeptic”, nu se mai spun glume; feţe grave, răvăşite. Se vorbeşte mai mult în şoaptă despre trimiterea, “azi-noapte“, cu gărzile patriotice, la Timişoara, a celor din tura a doua.

ora 7.15

În curtea întreprinderii, agitaţie, murmur, nemulţumiri: activiştii de partid (de la municipiu şi judeţ) dau ordine şi veghează “pregătirea“ detaşamentelor din gărzile patriotice. Pe la colţuri: “…trebuie să plece 10.000 din Craiova. O mie de la noi. Nea Mărin (Marin Cojocaru, secretarul Comitetului de Partid – n. n.) a plecat azi-noapte. Cât e el de stăpân pe sine, l-am văzut galben şi pierdut”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie” ’89 – Avioane Craiova)

ora 11.30

Se anunţă un miting, în curtea întreprinderii, la încheierea programului. Stare de nelinişte. De la gară se întorc cei care urmau să plece cu o garnitură de tren spre Timişoara. Mitingul se anulează.

ora 12

Televiziunea transmite, în direct, cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu de la Marea Adunare Populară din Piaţa Republicii din Capitală. Potrivit indicaţiilor, la sediul comitetului de partid şi în birouri toată lumea priveşte la TV; în secţiile de producţie, muncitorii ascultă şi ei transmisiunea radio, preluată prin staţia de amplificare. Comentarii: “Emisia a fost întreruptă… S-au auzit ţipete şi zgomote nefireşti”. Îngrijorarea creşte când pe uşile halelor de producţie apar afişe care anunţă: “Mâine, 22 decembrie 1989, donare de sânge la cabinetul medical”.

22 decembrie 1989

ora 7,30

La întreprinderea de avioane, salariaţii din tura a treia nu au plecat încă. Se strâng în grupuri şi comentează evenimentele. Îi ascultă pe cei care s-au întors de la Timişoara şi Caransebeş. Sunt relatate momentele de solidarizare cu bănăţenii la Timişoara şi Caransebeş.
“Fusesem trimişi să-i batem şi ei ne-au primit, în gară, cu pâine caldă. Ne-am întâlnit cu arbitrul Ioan Igna, care a confirmat ceea ce ştiam de la Radio «Europa liberă»: baia de sânge, zeci de morţi şi sute de răniţi. Am mers în Piaţa Operei. Aici, o mare de oameni. Armata fraternizase cu demonstranţii. Oraşul era liber”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

“De la Drobeta-Turnu-Severin am început să strigăm: «Timişoara, Timişoara!». Ne-am oprit la Caransebeş. La întoarcere, în vagoane şi în fiecare staţie, scandam: «Trăiască Timişoara!», «Trăiască România!», «Moarte dictatorului!», «Moarte lui Ceauşescu!», «Jos tiranul!» La sosire în Craiova, în gară, s-au strigat aceleaşi lozinci. Ni s-a spus că suntem liberi, a doua zi, dar am venit la serviciu.“

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

La cabinetul medical au venit cadre sanitare, cu maşina salvării, să recolteze sânge.
“M-am prezentat la cabinetul medical şi am donat sânge, precizând că e «pentru Timişoara». Medicii şi asistentele, feţe grave, obosite, au tăcut «înţelegător». Mi-au dat adeverinţă pentru scutire de serviciu şi bon de masă pe care le-am rupt în faţa lor, spunându-le: «Nu am nevoie. Am făcut-o pentru Timişoara»”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Altercaţii verbale cu persoane din conducerea întreprinderii în faţa chioşcului alimentar din secţia Prelucrări Mecanice, altercaţii care aprind scânteia revoltei. Solidarizare cu Timişoara. În curtea întreprinderii se adună majoritatea salariaţilor şi se scandează: “Timişoara, Timişoara!”, “Jos Ceauşescu!“.

“Am răspândit zvonul că se aduc bomboane de pom şi rahat la chioşcul din Prelucrări. Curând s-au adunat mai mulţi oameni. Ni s-a spus să ne ducem la locurile de muncă. Răspunsul a fost: «Timişoara!, Timişoara!». Apoi am ieşit în curte, strigând: «Timişoara!, Timişoara!», «Jos Ceauşescu!» Imediat au venit lângă noi muncitori din secţia Structură şi personal TESA. Grupul era numeros”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Directorul general, col. ing. Dumitru Geantă, încearcă să liniştească spiritele. De faţă sunt şi alte cadre din conducerea întreprinderii (col. ing. Ion Bratu – director tehnic; ec. Nicolae Cazacu – director economic; ec. Andrei Marcu). Dialog. Se scandează lozinci pro Timişoara. Se propune organizarea unui marş de protest faţă de regim şi de solidarizare cu Timişoara. Situaţia îi depăşeşte. Se dau sfaturi.

În această situaţie, Ion Sîrbu, Dumitru Drăghici, Gabriel Miricescu, Elian Paveliu, Eugen Sbora, Toma Velici, Marin Cocean ş. a. au organizat coloana pentru deplasare şi le-au cerut oamenilor să păstreze nota de civilizaţie şi demnitate, şi mai ales să evite actele de provocare în dreptul unităţii militare de aviaţie din apropiere.

Soldaţii înarmaţi ai subunităţii MI, de pază şi ordine, rămân la posturile lor. Comandantul, căpitanul Şerbănescu, nu le-a cerut să intervină şi nici nu a fost solicitat, de conducerea întreprinderii, să o facă.

“Eram în faţa grupului. La întrebarea «Ce vreţi?», am răspuns: «Vrem să mergem în centru». Directorul nu s-a opus. Dialogul a continuat civilizat. Am cerut steaguri tricolore. A acceptat. Încurajaţi de atitudinea lui, i-am zis să meargă cu noi. «Măi, copii, eu sunt militar, nu pot să fac ce vreau. Aveţi voi însă grijă ce faceţi», îi este răspunsul”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Frica a fost învinsă. Majoritatea personalului este în curte, în faţa pavilionului administrativ. Se scandează neîncetat: “Timişoara, Timişoara!” şi “Ieri în Timişoara, azi în toată ţara!”, “Jos Ceauşescu!”

Ora 8

Coloana este organizată pentru marş. Se aduc steaguri şi eşarfe tricolore. Se deschid porţile.
La poarta întreprinderii soseşte primul secretar al Comitetului Municipal PCR, Ion Voiculescu. Dialog cu demonstranţii. Încercarea de a-i opri eşuează. Un ultim cuvânt: “Să nu distrugeţi oraşul!“. Răspuns: “Nu suntem huligani. Vrem libertate şi democraţie. Ştim ce a fost la Timişoara. Mergem în centrul oraşului să protestăm. Suntem solidari cu Timişoara; «Jos Ceauşescu!» “

Coloana porneşte. Aproximativ 3.500 de oameni mărşăluiesc peste Dealul Vulcăneştilor către DN 65. În faţă se află o maşină OLTCIT – condusă de Ionel Teodor, pe care sunt arborate două steaguri tricolore. Se trece, fără teamă, pe lângă unitatea militară de aviaţie ale cărei efective se aflau în dispozitiv de luptă. Se strigă lozinci: “Jos Ceauşescu!”, “Jos dictatura!”, “Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat!”, “Trăiască, trăiască, trăiască Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!”

“Coloana se întinde pe aproximativ 500 m. Soldaţi şi ofiţeri înarmaţi stăteau în spatele gardului de la şosea. În interiorul unităţii, pe clădiri, alte efective înarmate. Scandăm: «Armata e cu noi!», «Veniţi cu noi!». După câteva momente, militarii se retrag în interiorul unităţii”.

Demonstranţii intră în DN 65 şi se îndreaptă spre oraş.

“O ceaţă densă acoperă drumul. Încercăm să scoatem afară salariaţii de la PECO. Porţile mari, din fier, au rămas închise. Din spatele lor, oamenii, câţiva doar, ne priveau cu teamă. Insuccesul nu ne-a speriat. Locuitorii din zonă ne fac semne de încurajare”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Intrarea în oraş. În cartierul Lăpuş, demonstranţii sunt întâmpinaţi cu entuziasm şi aplauze, de locatarii blocurilor, ieşiţi la balcoane, şi de trecători. Se strigă: “Veniţi cu noi!”, “Vrem carne de Crăciun, nu conducător nebun!”, “Libertate, libertate!”, “Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat”, “Ieri în Timişoara, azi în toată ţara!”. Avertismente: “La pasajul Electroputere, sunt indivizi mascaţi şi înarmaţi!”. Coloana se îndreaptă spre IUG.
“Oamenii de la IUG ne aşteptau la poartă cu steaguri tricolore. În scurt timp, având în frunte pe directorul Popeci, au ieşit în Calea Bucureşti şi au urmat coloana noastră la o distanţă de circa 50 m”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Oprire la pasajul Electroputere pentru a scoate salariaţii de la Electroputere şi ILMET. S-a staţionat aproximativ douăzeci de minute, scandându-se: “Veniţi cu noi!“; “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!“; “Şi voi sunteţi români!“. Din interior, nici un semn. Uşile halelor de producţie erau sudate. Aproximativ 30 – 40 de “îndrăzneţi“ de la avioane trecând peste ameninţările “civililor“ care agitau arme Geco au sărit gardurile şi au rupt lanţurile sudate, apoi au tras sirena, îndemnând la revoltă.

“La poarta nr. 1 a uzinei Electroputere, uşile sunt închise. Mergem la poarta nr. 2, în Calea Bucureşti. Câţiva oameni au fost lăsaţi de portari, după insistenţe, să intre în curte, alţii au sărit gardurile. Muncitorii erau închişi în secţii, iar uşile sudate. Unii dintre ei încercau totuşi să escaladeze ferestrele luminatoarelor”.

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

Marşul pe Calea Bucureşti. Adeziune totală din partea locatarilor din zonă şi a cetăţenilor aflaţi pe trotuare. Entuziasm general. Mulţi dintre ei se alătură demonstranţilor care scandează:

Libertate, libertate!“, “Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat!“, “Veniţi cu noi!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”…

“Mergând spre centrul oraşului, vuietul nostru scoate în balcoane locuitorii, care ne aclamă ca pe nişte liberatori. Lucrătorii fabricii de pâine, în majoritate femei, plângeau. Lacrimile speranţei… lacrimile deznădejdii…”

(Doc. Asoc. “22 Decembrie ’89” – Avioane Craiova)

La facultatea de mecanică, respectiva coloană este întâmpinată de Marian Dalimon, salariat al întreprinderii de avioane, care aruncă fluturaşi pe care este scris: “Jos dictatorul!”, “Jos Ceauşescu!”. Tot aici soseşte şi Constantin Dilly Şerbănoiu cu o cameră video, filmând tălăzuirea umană care se revarsă ca un torent spre centrul oraşului. Din păcate, aceste imagini nu au fost “conservate” până astăzi.

Veşti din centrul oraşului. În faţa comitetului municipal şi judeţean de partid se află, în dispozitiv de luptă, efective militare. Frica este învinsă. Marşul continuă. Nimeni nu renunţă.

“Suntem avertizaţi că sediile politico-administrative, municipal şi judeţean sunt înconjurate de tehnică de luptă şi soldaţi şi că nu e bine să ne deplasăm spre acolo. Un necunoscut ne propune să mergem la hotelul «Jiul». Refuzăm. Coloana este dirijată, pe lângă universitate, în direcţia centru”.

---

Ora 10 (aprox.)

Coloana intră pe strada A. I. Cuza scandând: “Libertate!”, “Libertate!”, “Ieri în Timişoara, azi în toată ţara!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”

Pe frontispiciul teatrului naţional afişul zilei anunţă (premoniţie a evenimentelor în desfăşurare!): Arca bunei speranţe.

Autorul piesei, Ion D. Sîrbu, exilat în Craiova (“domiciliu obligator”), după ce a trecut prin infernul temniţelor şi al lagărelor comuniste de muncă, “un simbol al rezistenţei cinstite cu mâinile goale (şi curate!), de unul singur, fără nici un fel de «spate», împotriva regimului totalitar şi dictatorial de la noi”, murise pe 17 septembrie 1989, fără să mai apuce această zi.

“V”-ul victoriei, făcut cu două degete, de pe afişul piesei sale, ARCA BUNEI SPERANŢE, lipit pe clădiri, devine modul simbolic de manifestare al demonstranţilor.
Ieşiţi în balcoane şi la ferestre, locatarii îi primesc pe demonstranţi cu urale şi aplauze.
Venit între demonstranţi încă din Calea Bucureşti (zona poştei), Constantin Dilly Şerbănoiu filmează cu o cameră video întreaga manifestaţie.

---