Vineri, 2 decembrie 2005

MIEII BLINZI AI ISTORIOGRAFIEI ROMANESTI
Marius Mioc
LA ORA actualã, în scumpa noastrã patrie existã o multime de institute de cercetare istoricã, majoritatea finantate de la bugetul statului. Iatã o listã incompletã:
Institutul “Nicolae Iorga” din Bucuresti
2. Institutul “A. Xenopol” din Iasi
3. Institutul “G. Baritiu” din Cluj
4. Institutul National pentru Studiul Totalitarismului
5. Institutul Român de Istorie Recentã
6. Centrul National de Informare si Documetare despre Revolutia din 1989 (administrat de Asociatia “Memorialul Revolutiei” din Timisoara conform Legii 152/2000).
7. Institutul pentru Memoria Exilului Românesc
8. Memorialul Sighet
9. Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitãtii a început si el sã desfãsoare activitate de cercetare istoricä si sã publice cãrti
10. Institutul pentru studierea holocaustului
11. Institutul Revolutiei Române, înfiintat prin Legea 556/2004.
Ar fi de asteptat ca, cu atîta cercetare stiintificã, “petele albe” din istoria românilor sã fi fost de mult lãmurite, dar se pare cã nu e asa.
Interesantã e prezenta unor persoane la mai multe institute de acest fel. Sã luãm doar cazul recent înfiintatului Institut al Revolutiei Române (IRR). Profesorul Ioan Scurtu e membru nu numai la Institutul Revolutiei Române, ci si la Institutul National pentru Studiul Totalitarismului si la Institutul “Nicolae Iorga”. Nu contest valoarea domnului profesor, dar mã întreb cîte salarii si indemnizatii primeste (din banii contribuabililor) pentru exceptionala muncã de cercetare pe care o desfãsoarã? Cu cît creste amploarea cercetãrilor istorice ale d-lui Scurtu prin faptul cã face parte concomitent din mai multe institute de cercetare istoricã? Oare cum rezistã sãrmanul om cu atîtea locuri de muncã (omul mai lucreazã si în sistemul privat, fiind membru în redactia revistei “Historia” condusã de Ion Cristoiu si bãnuiesc cã predã si la Universitate)?
În situatie asemãnãtoare cu Ioan Scurtu se mai aflã Ioan Chiper (prezent la IRR si la Institutul “Nicolae Iorga”), Rãzvan Theodorescu (care se ocupã de IRR si de Institutul National pentru Studiul Totalitarismului) si Gheorghe Onisoru (care, dupã istovitoarea muncã depusã la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitãtii, mai gãseste timp sã se ocupe si de Institutul Naþional pentru Studiul Totalitarismului, sã predea la Universitatea “Spiru Haret” si sã facã parte din Consiliul Stiintific al IRR). Timisoreanul Traian Orban, angajat al Asociatiei “Memorialul Revolutiei”, e de asemeni prezent la IRR, dar a anuntat cã s-a autosuspendat ca urmare a prezentei acolo a lui Ion Iliescu si Victor Stãnculescu. Între timp, Victor Stãnculescu s-a retras.
Putem vorbi de existenta, în istoriografia româneascã, a unui fenomen care poartã numele “cercetãtori istorici - miei blînzi care sug de la mai multe tîte (dar de la aceeasi oaie = bugetul statului)”.
Prezenta unor persoane la mai multe institute de cercetãri istorice e un fapt negativ, nu numai pentru cã e necinstit ca cineva sã primeascã mai multe salarii sau indemnizatii din bugetul statului pentru aceeasi muncã. Ratiunea de existentã a mai multor institute de cercetäri istorice este ca rezultatele pe care le dã un Institut sã poatã fi verificate critic de cercetãtorii altui institut. Altfel, ar fi mai simplu sã avem un singur institut de cercetãri istorice în întreaga Românie.
Atîta vreme cît, de pildä, în conducerea Institutului Revolutiei Române, existã persoane care sînt si în conducerea Institutului “Nicolae Iorga” sau al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, e putin probabil ca cineva din aceste institute sã critice activitãtile IRR. Spiritul critic, atît de necesar inclusiv în cercetarea istoricã, e anihilat.