EDITORIAL - DOMNULE TERORIST,
Alexandru GHIZA

Scuza-ma ca in randurile care urmeaza o sa-mi permit sa te tutuiesc. Chiar daca nu ne cunoastem, intre noi doi exista o legatura foarte puternica. Au trecut 16 ani de cand ai incercat sa ma omori. Nu stiu daca citesti ce scriu acum. Cu siguranta, nici tu nu stii ca as fi putut sa-ti fiu victima. Impreuna cu colegii tai, i-ai impuscat insa pe multi dintre nevinovatii care erau in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 in centrul orasului. Daca totusi tu sau vreunul dintre camarazii tai de arme va citi aceste randuri, as vrea sa va povestesc despre victimele voastre. A trecut foarte mult timp, dar sangele, gemetele si plansul celor impuscati nu ma lasa sa dorm.
Strigatele disperate ale fetei pe care ati impuscat-o in fund erau groaznice. Nu stiu cum ati nimerit-o atat de prost. O fi intrat in catare din greseala, atunci cand toata lumea se imbulzea la usa Judetenei de Partid, cum ii spunea pe atunci cladirii Prefecturii. Pe altii, insa, i-ati luat in plin.
Pe holul de la etajul I, am vazut pentru prima oara cum se moare. Era un om imbracat modest, probabil un muncitor. Avea pe gat o taietura mica, din care galgaia sangele. Pe acolo intrase glontul. Am facut greseala sa ma uit in ochii lui. Nici n-ai putea sa-ti imaginezi cata groaza mi-a transmis dintr-o singura privire. Frica aia teribila n-am putut sa mi-o mai scot vreodata din minte.
Un tanar pe care l-ati impuscat intre picioare statea cracanat pe un fotoliu. Avea picioarele atarnate pe cele doua margini si cracii pantalonilor naclaiti de sange. Pe jos se facuse o balta maronie. Daca nu s-ar fi schimonosit de durere, ar fi parut o fantoma, de palid ce era.
Dar lucrul pe care n-o sa-l pot uita niciodata este plansul unui soldat in termen cu capul pansat. Glontul vostru i-a gaurit casca, crestandu-i pielea. Camarazii lui n-au fost la fel de norocosi. Isi tinea capul bandajat intre genunchi si icnea ca un copil mic. Niciodata, de atunci, n-am mai vazut un adult care sa boceasca atata timp, fara sa se opreasca.
Fetele oamenilor astora imi chinuie si acum noptile albe.
Bineinteles, n-ai fi putut afla cum ti-au murit victimele daca nu m-ai fi ratat. Iar eu n-as mai fi avut copiii minunati pe care-i am, n-as mai fi trait in libertate atatia ani, n-as mai fi scris la ziar si nu ti-as mai fi adus aminte de toate astea.
Eu sper, desi unii ma cred naiv, ca si tu ai destule cosmaruri in care umbrele celor pe care i-ai ucis te bantuie. Asa cum ar trebui sa-i bantuie si pe ticalosii care te-au folosit. Si pe care-i vad inca zambind la televizor, desi a trecut atata amar de vreme.
D-aia m-am si gandit sa-ti scriu. Ca nu cumva tu si cu complicii tai sa uitati!