Luni, 19 Decembrie 2005

ANONIMII REVOLUŢIEI

După 16 ani de democraţie, eroii revoluţiei din Sibiu au fost uitaţi, iar comemorările nu mai interesează pe nimeni. Cei care au supravieţuit trăiesc însă printre noi. La trei ani, Izabela Dârlescu a ajuns fără să-şi dorească eroină. Adrian Mărgeanu s-a ales cu zece gloanţe şi trăieşte departe de lume într-un scaun cu rotile. Ioan Luca Mitea, unul dintre revoluţionarii sibieni de frunte a ajuns să locuiască în sediul Asociaţiei Sibiu Decembrie '89.

Pe lângă medaliile de revoluţionar, Izabela Dârlescu a primit ca recunoştinţă un loc de veci
FOTO: MARIA LAZĂR-POP

Sibiu, 22 decembrie 1989 Ora 12.10. După ce în urmă cu o zi la manifestaţiile anticomuniste doi oameni au murit împuşcaţi, pe străzile oraşului începe urgia. Timp de două zile, Sibiul a fost sub asediul gloanţelor. 99 de oameni şi-au pierdut viaţa, iar alţi 272 au fost răniţi.
Acum, la 16 ani de la Revoluţie, eroii acelor zile se zbat în anonimat. SIBIANUL a descoperit trei anonimi care au fost voit sau întâmplător în mijlocul evenimentelor şi ale căror destine au fost marcate pentru totdeauna.

Erou din întâmplare
Izabela Dârlescu este cel mai tânăr erou rănit al Revoluţiei. În 1989 avea doar trei ani. Era un copil care nu ştia ce înseamnă comunismul şi nici nu înţelegea bucuria care-i cuprinsese pe cei aflaţi în apartamentul bunicilor de pe str. Vasile Aaron. Bunicii, mătuşa şi tatăl ei urmăreau la televizor evenimentele. Ceauşescu fugise, iar de afară, dinspre unitatea militară se auzeu focuri de armă.
O rafală de gloanţe a spart geamurile. Schijele au ricoşat din pereţi în toată încăperea. În calea lor s-au nimerit Izabela şi mătuşa ei, care a murit pe loc.
"Nu-mi aduc bine aminte ce s-a petrecut atunci. Ştiu că eram plină de sânge şi urlam. La vremea aceea nu înţelegeam prea multe şi nici n-am pus întrebări. Abia acum mi-am dat seama de mai multe lucruri", mărturiseşte Izabela.
Nicolae Dârlescu, tatăl Izabelei, îşi aminteşte cu dezamăgire de decembrie 1989. El şi-a pierdut atunci sora care a murit împuşcată în cap. "Când am văzut-o mi-am dat seama că nu se mai poate face nimic pentru ea. Am sărutat-o pe frunte, mi-am luat copila plină de sânge în braţe şi am fugit cu ea. Nici nu mi-am dat seama că eram desculţ", povesteşte şi acum îngrozit părintele.
Mama Izabelei, asistentă la Spitalul Luther, îşi aminteşte şi ea momentele de groază. "L-am văzut alergând cu copila în braţe. Pe moment mi-am păstrat controlul şi am intrat de urgenţă cu ea în sală. Nu e uşor să vezi aşa ceva", mărturiseşte Teodora Dârlescu. Ea spune că atmosfera era foarte încărcată din pricina focurilor de armă. "Cu toate acestea, lumea era cuprinsă de entuziasm. Credeam că revoluţia asta o să schimbe ceva. Aşa gândeam atunci. Dar după atâţia ani nici măcar nu se ştie cine a tras în noi", spune Teodora Dârlescu.
Urmele gloanţelor
Apartamentul în care s-a tras în ziua de 22 decembrie mai păstrează şi acum urmele tragediei. Elisabeta Răduţiu, bunica Izabelei, îşi aminteşte şi ea acele zile. "Eram aici în cameră şi ne uitam la televizor. Afară se trăgea şi i-am spus soţului că ar fi bine să stăm pe hol. Daniela, fata care a murit,  m-a rugat s-o primesc să doarmă la noi pentru că îi era frică. Când a ajuns, avea şireturile rupte de cum alergase. Eram lângă ea pe canapea când s-a întâmplat. M-am speriat când am văzut-o pe nepoţică plină de sânge. Mă temeam  că am pierdut-o". Femeia povesteşte că încă mai are momente în care îi vine să plângă. În perioada aceasta îşi aminteşte ce s-a petrecut acum 16 ani. Şi-ar fi dorit să fie ea în locul tinerei ucise. În podeaua camerei încă se mai vede gaura făcută de glonţ.
Cu viitorul în faţă
Deşi a suferit două intervenţii chirurgicale, cicatricile rezultate în urma schijelor care au ricoşat din pardoseală încă se mai văd pe braţele tinerei.
Izabela are acum 19 ani şi este studentă la Drept. Revoluţia i-a oferit şansa să crească într-o altă lume. A fost întotdeauna un elev eminent căruia i-a plăcut să se implice în viaţa celor din jur. "În liceu organizam spectacole de caritate. M-am străduit întotdeauna să-mi fac un loc. Ce-am realizat se va vedea în urma mea", mărturiseşte tânăra strângându-şi la piept motanul.
Locul de veci
Izabela a fost declarată erou al revoluţiei. Mărturie în acest sens stau diplomele de recunoaştere şi medaliile. "Atunci când au aflat că am primit o diplomă de erou, colegii mei au avut o reacţie care m-a amuzat foarte tare. Parcă te şi vedem în stradă cu mitraliera în mână, spuneau ei râzând" ne mărturiseşte zâmbind Izabela. Ca o ironie a sorţii, unul dintre drepturile pe care le-a primit în calitate de revoluţionar a fost un loc de veci.
"N-am primit cine ştie ce drepturi. Am abonament gratuit pe mijloacele de transport în comun din clasa a noua. Am primit şi un loc de veci în cimitir, însă nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu", se amuză Izabela.
Tatăl ei este însă revoltat. El se zbate ca fiica lui să primească şi un nou brevet de revoluţionar şi spune că nu va da înapoi până nu va obţine toate drepturile care sunt prevăzute acolo. "Statul e chiar stat. Stă ....nu face nimic. Mi-au cerut atâtea hârtii legalizate. Au trecut 16 ani, ce mai vor? Mai aştept puţin şi dacă nu fac nimic, îi dau în judecată şi nu mai vreau nici un brevet. Merg pâna la Strassbourg şi le cer despăgubiri", spune îndârjit Nicolae Dârlescu.

    
Adrian Mărgeanu a supravieţuit după ce a încasat peste 10 gloanţe, dar
trăieşte într-un scaun cu rotile.
Revoluţia l-a lăsat infirm
Pentru Adrian Mărgeanu, cei 16 ani de libertate câştigată la Revoluţie au fost un permanent chin. Are acum 42 de ani şi trăieşte imobilizat într-un scaun cu rotile. A lucrat în cadrul Ministerului de Interne şi căzut victimă confuziei acelor zile fierbinţi. A supravieţuit miraculos după ce peste 10 gloanţe i-au străpuns trupul î n sediul Miliţiei.
Pentru Adrian, bucuriile mărunte sunt ajutoarele pe care le mai primeşte din când în când, prea puţine însă, de la autorităţi. Împarte cu soţia şi cei doi copii din prima căsătorie doar două camere, deşi legea îi dă dreptul la o camera în plus. A solicitat Primăriei o altă locuinţă şi a primit o cameră şi o bucătărie la mansardă, într-o casă cu baie comună.
Statul cere acte peste acte
De la statul român, Adrian a primit începând din 1998 o indemnizaţie reparatorie. Anul trecut a mai primit şi trei cutii de  prezervative urinare. "Îmi sunt indispensabile şi am noroc cu nişte oameni de suflet din Olanda care mă mai ajută şi mi le trimit ei. Ajutor am primit tot din altă parte şi nicidecum de unde ar fi trebuit", mărturiseşte bărbatul. Şi el are nevoie de noul brevet de revoluţionar, dar i se cer o gramadă de acte. "Nu ştiu de ce tot cer atâta să se reînnoiască un certificat medical atâta timp cât tu eşti paraplezic şi n-ai cum să te însănătoşeşti. Am avut cel puţin zece gloanţe în mine. Am mâna ruptă şi umărul distrus. În regiunea lombară oasele sunt şi ele distruse. Chiar dacă, dintr-o dată mi-ar reveni simţurile, ar trebui să stau într-o baie de morfină pentru ca aş muri de durere", glumeşte amar Adrian.
A primit o maşină, dar ar vrea un cărucior cu rotile
S-a bucurat în schimb de o Dacie pe care a primit-o de la minister pe o perioadă de opt ani cu condiţia să o întreţină, iar anul viitor trebuie să o returneze. "Era una din veştile acelea pe care le primeşti şi nu-ţi vine să crezi. E frumos să ai maşină, dar e stupid să n-o poţi folosi", afirmă Adrian.
Adrian foloseşte un cărucior mic, practic în casă, pentru că-i dă libertatea să se mişte mai bine. Îşi doreşte însă unul cu care să se poată deplasa singur ca să nu fie nevoit să ia mereu un însoţitor. "Aş vrea să ies afară. Stau închis în propriul meu corp, iar casa mi-a devenit închisoare. Pentru asta aş avea nevoie de un scaun în care să pot să mă şi relaxez pentru că e greu să stai tot timpul la 90 de grade.  
Ratarea unui revoluţionar
Eroi la Revoluţie, cerşetori în capitalism. Mulţi dintre răniţii, eroii şi urmaşii acestora din Sibiu se zbat în neputinţă, odata cu asociaţiile care le reprezintă interesele. Nici unul nu se află însă în situaţia tragică a lui Ioan Luca Mitea, unul dintre revoluţionarii sibieni de frunte ajuns în aceste zile pe culmile disperării. Fără venit şi fără locuinţă sibianul s-a mutat de ceva timp, cu bagaj cu tot, în sediul Asociaţiei Sibiu Decembrie '89. În preajma sărbătorile de iarnă a mai primit o veste proastă. Până pe 10 ianuarie va trebui să elibereze şi acest spaţiu.

Revoluţionar de frunte
Spaţiul Asociaţiei Sibiu Decembrie '89, de pe strada Turnului, arată jalnic. Pentru economie de electricitate este iluminat doar de o mică lampă de pe un birou vechi. În geamuri pături groase împiedică trecătorii să arunce priviri iscoditoare. Placa aşezată odată la intrarea în sediu zace acum printre mormane de saci şi cutii. În aceste sunt îndesate toate lucrurile pe care le mai posedă revoluţionarul Ioan Luca Mitea.
"Totul arată jalnic. Faptul că eu am rămas fără locuinţă şi a trebuit să mă mut aici nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Din păcate nu am avut de ales. Nu doresc nimănui să ajungă într-o asemenea situaţie. Este cumplit", spune cu lacrimi în ochi fostul secretar general al Asociaţiei Sibiu Decembrie '89.
La 58 de ani sibianul este doar o umbră palidă a bărbatului care, în primele ore ale revoluţiei, striga lozinci anticomuniste în Piaţa Mare. Atunci a jucat un rol important aflându-se în colectivul ce conducea la Casa Armatei până în ziua de 27 decembrie. A fost însă exclus, de către colonelul Dragomir, cel ce a impus prin forţă conducerea nou formatului FSN.
Casa de la Asociaţie
Priveşte ruşinat la sediul asociaţiei ce îi serveşte acum drept locuinţă. Recunoaşte că situaţia nu îi mulţumeşte nici pe colegii săi revoluţionari dar spune că nu are altundeva unde să meargă.
"Sunt forţat să sar peste mese. Sunt seri când când cina constă dintr-o ţigară şi un pahar cu apă. Este cumplit ce se întâmplă", suspină Ioan Mitea. Fără nici un venit şi mai singur ca niciodată revoluţionarul nu aşteaptă nimic bun de la sărbătorile de iarnă. Cu faţa în mâini îşi aminteşte că, în urmă cu 15 ani, în această perioadă a anului era gata să-şi dea viaţa pentru speranţa de mai bine.
Iluzii şi dezamăgiri
Atunci totul părea altfel. Convins că luptă pentru ceva mai bun a fost unul dintre primii sibieni care au răspândit manifeste anticomuniste.
"Erau făcute de Mircea Bozan de la Tehnica Nouă pe hârtie fotografică. Le-am împărţit în tot Sibiul în noaptea de 20 spre 21. Erau scrise cu litere albe pe fond negru şi îndemnau la solidarizarea cu Timişoara", povesteşte revoluţionarul. În dimineaţa zilei de 21 a fost în Piaţa Mare şi apoi pe rând în toate punctele fierbinţi ale revoluţiei sibiene.  "Am absolvit Şcoala de Ofiţeri de la Făgăraş şi aveam pregătire militară. Cum am fost şi unul dintre iniţiatorii mişcărilor de protest am ajuns în grupul ce conducea la Casa Armatei", explică revoluţionarul. Pentru Ioan Luca Mitea totul s-a încheiat însă, în momentul în care a fost înlăturat de către colonelul Dragomir. Perioada ce a urmat nu a făcut altceva decât să îi spulbere visele.
Nici o speranţă
Deşi erou revoluţionar, anii de după decembrie '89 au fost extrem de grei pentru Ioan Luca Mitea. În câţiva ani a ajuns din şef al serviciului transmisiuni al ICMJ un simplu portar. Aşa a trăit până în 1995. S-a mutat apoi la Electronica S.A. unde a lucrat până în 1997, când a intrat în şomaj. Odată cu această lovitură a venit şi moartea tatălui. Intrat în datorii pentru a plăti înmormântarea, revoluţionarul a făcut o greşeală imensă girând împrumutul cu apartamentul în care locuia. Metoda prin care cămătarii pun mâna pe locuinţele naivilor este de acum arhicunoscută. Aşa se face că Ioan Luca Mitea a ajuns în stradă şi la mila prietenilor şi colegilor de asociaţie. În ciuda a două procese câştigate, la Sibiu şi Alba Iulia, apartamentul i-a fost luat definitiv printr-o a treia decizie a tribunalului pe care sibianul o contestă şi astăzi. Memoriile la preşedinţie şi la toţii miniştrii de justiţie nu au adus nici un rezultat.
"De 15 ani mă chinui în justiţie să obţin ce-i al meu. Am crezut că nu se poate din cauza comunismului dar văd că şi azi interesele sunt aceleaşi. Am moştenit de la mama o fabrică la Orlat şi 3 case în centrul Bucureştiului. Ne-au fost luate cu forţa de comunişti şi nici azi nu le-am obţinut înapoi. Am ajuns să cred că nimic nu se mai poate face pentru mine pe lumea asta", spune resemnat Mitea.

Contestat de preşedinte
Mircea Bucur, preşedintele Asociaţiei Sibiu Decembrie '89 şi colegii săi nu îi dau dreptate în totalitate revoluţionarului aflat la ananghie. În urmă cu numai câteva zile au hotărât chiar să îi acorde răgaz până pe 10 ianuarie pentru eliberarea spaţiului asociaţiei.
"Ioan este o persoană cum rar am văzut. Are o atitudine negativistă şi nu se luptă pentru ceea ce îi aparţine. A făcut şi unele greşeli care l-au adus în această situaţie tragică. Noi am făcut tot ce am putut pentru a-l ajuta însă sediul asociaţiei nu îi poate servi drept locuinţă pe termen nelimitat. Spaţiul arată jalnic şi nimeni nu mai are tragere de inimă să intre acolo. Situaţia trebuie să înceteze", declară Mircea Bucur
Birocraţia brevetelor
După 16 ani de la evenimentele sângeroase din 1989 revoluţionarii sibieni încă mai speră să primească din partea statului român drepturile care li se cuvin. Legea 42 cunoscută sub numele de legea recunoştinţei a fost suspendată în urmă cu câteva luni. Revoluţionarii aşteaptă acum ca  cei pe care i-au ales să emită o nouă dispoziţie prin care să poată intra în posesia noilor certificate de revoluţionar.
Reprezentanţii statului solicită preschimbarea acestor certificate pentru a calma spiritele încinse şi acuzaţiile de abuz. Actele care trebuie ataşate la noile dosare costă mult, iar unele sunt greu de obţinut. "Noi am început să ne facem alte dosare, iar acum constatăm că cei de la Guvern ne trimit noi completări. Ne cer fel de fel de hârtii, declaraţii de martor, fişele cu îngrijiri medicale care după zece ani nu mai sunt păstrate în arhiva spitalului, precum şi alte declaraţii de la Parchet", completează Mircea Risti.Fără noile brevete mulţi dintre revoluţionari riscă să-şi piardă drepturile.  
Drepturi pe hârtie
99 de oameni si-au pierdut viaţa în timpul revoluţiei, iar aproape 300 poartă şi astazi urmele gloanţelor. Ei sunt considerati martiri sau eroi, iar statul român a vrut să-i recompenseze acordându-le anumite drepturi.  Sibienii consideră însă că multe dintre ele figurează doar pe hârtie. "E drept că majoritatea dintre noi am primit  bilete de tren şi scutirea de la plata impozitului pe locuinţă, iar unii şi câte o bucată de pamânt. De medicamente gratuite nici nu poate fi vorba deoarece, de doi ani suntem nevoiţi să scoatem din buzunare o gramadă de bani pentru că sunt scumpe. S-au dat şi patru spaţii comerciale însă trei dintre ele au fost retrocedate şi n-am reuşit să ne mai recuperăm nici măcar banii pe care i-am investit acolo. Nu vreau să creadă lumea că cerşim. Noi nu vrem mai mult decât ni se cuvine", mărturiseşte Mircea Risti, preşedintele Asociaţiei Răniţii Revoluţiei.

Revoluţia la Sibiu
18-20 decembrie - evenimentele de la Timişoara au fost aflate pe diferite căi (posturi de radio străine, studenţi veniţi în vacanţă, telefoane ale prietenilor). S-au format astfel mai multe grupuri de acţiune independente unele de altele.
20 decembrie - Grupul Balanţa pregăteşte ieşirea în stradă pentru a doua zi. Maistrul Puiu Fesan, de la IUPS, adună 81 de muncitori şi scriu cântecul "Deşteaptă-te române" pe  250 de fluturaşi.
21 decembrie
ora 8:30 - muncitorii de la Balanţa se strâng în faţa întreprinderii. În acelaşi timp oameni de la mai multe întreprinderi se strâng în Piaţa Unirii. Puiu Fesan şi Ionuţ Oană încep să cânte aici "Deşteaptă-te române" şi să strige lozinci anticomuniste. Sosesc forţele de represiune şi cele 28 de persoane sunt bătute în faţa a peste 400 de oameni. Grupul Balanţa pleacă spre Piaţa Mare. În drum cheamă la luptă muncitorii de la IPL, IRES şi Mecanica. O parte sunt arestaţi în faţa Liceului "Gheorghe Lazăr".
Se operează arestări şi în Piaţa Mare. Un Aro este răsturnat şi incendiat. Se scandează lozinci de solidaritate cu Timişoara.
10:25 - 120 de elevi militari sosesc în piaţă. Se dă comanda de foc şi soldaţii trag câteva cartuşe în plan vertical. Cade prima victimă, Ioan Mititel, 34 de ani, împuşcat în piept de un grup de persoane mai în vârstă, îmbrăcate în uniforme albastre, fără epoleţi.
După alte proteste se strigă "Să mergem la Judeţ!". De grup se lipesc persoanele aflate pe str. N. Bălcescu. Sutele de revoluţionari sunt întâmpinate în faţa Universităţii de soldaţi cu câini şi arme. Barajul a fost rupt de mulţime. La Consiliul Judeţean propunerea de dialog a fost refuzată.
Revoluţionarii au plecat prin întreprinderi să scoată lumea în stradă.
13:00 - mulţimea a intrat din nou în Piaţa Mare manifestând paşnic. De aici s-a plecat la Miliţie pentru a se cere eliberarea arestaţilor. S-a reuşit acest lucru şi marşul prin oraş a continuat.
21:00 - s-au tras focuri de armă în faţa sediului Miliţiei. Se înregistrează victime.
22 decembrie - de dimineaţă muncitorii întreprinderilor sibiene ies în mod organizat în stradă.
9:20 - sub presiunea străzii directorul Casei de Cultură montează pe copertina clădirii staţii de amplificare şi se organizează o mare adunare.
10:15 - în Casa de Cultură a luat fiinţă Forumul Democratic al Judeţului Sibiu. S-a scris o platformă program ce a fost citită în faţa mulţimii. Au fost numită şi conducerea forumului, formată din 16 persoane.
12:10 - pe străzile Sibiului şi din clădiri au început să se tragă focuri de armă automată. Noua conducere a judeţului a plecat la Casa Armatei, iar o parte a ocupat Consiliul Judeţean. Se trăgea atât din sediul Miliţiei cât şi din unităţile militare. La UM 01512 sunt aduse şi reţinute toate persoanele suspectate de a fi acţionat împotriva revoluţiei. Măcelul din Sibiu a durat mai multe zile, făcând din acesta oraşul cu cel mai mare număr de victime raportat la populaţie. Bilanţ: 99 de morţi şi 272 de răniţi.
24 decembrie - dimineaţa, formaţiunea nou înfiinţată la CJ, avându-l în frunte pe preotul Streza, a fost arestată. Conducerea de la Casa Armatei a fost schimbată sub ameninţarea armei de către col. Dragomir, cel care a impus conducerea FSN.  

Comentarii
Pacat...
Nume: anonim
Subiect: Pacat...
21/12/2005 20:09:18
Pacat de oamenii care au murit din cauza prostiei si lasitatii altora. Pacat ca cei care au avut curaj sa zica "Jos ..." au ajuns acum in situatii disperate, uitati. Si societatea, semenii lor nu fac nimic sa-i ajute. Acum fiecare are alte ginduri si probleme.