Vineri, 13 iunie 2008

Omul care i-a schimbat destinul
Părintele adoptiv al lui Eminescu

• Aron Pumnul este braşoveanul fără de care geniul lui Eminescu ar fi rămas necunoscut

• Prima poezie a Luceafărului este dedicată dascălului şi prietenului său din Cuciulata

„La mormîntul lui Aron Pumnul“ este o poezie cunoscută, dar puţini ştiu cine a fost cel pomenit în versuri de marele Eminescu.

Aron Pumnul l-a îndrumat pe adolescentul Eminescu spre poezie. A fost cel care i-a predat limba şi literatura română. Mentorul şi prietenul lui. Fără Aron Pumnul poate că Eminescu n-ar mai fi fost geniul naţional recunoscut de toate generaţiile. Omul care i-a schimbat destinul era un cărturar din Cuciulata. Satul braşovean păstrează şi azi casa în care a trăit cel numit de Eminescu un „geniu ‘nalt şi mare“.

Un cărturar cu iubire de neam

Aron Pumnul a fost cel care i-a descoperit talentul şi l-a îndrumat pe Mihai Eminescu spre cariera literară. Cum s-a întîmplat ca un erudit din Braşov să devină cel mai important om din viaţa viitorului geniu moldovean? S-au întîlnit la Cernăuţi, profesor şi învăţăcel. Dar pînă acolo, Pumnul a avut un traseu întortocheat, presărat cu nedreptăţi sociale, deşi avea de partea lui aprecierile elogioase ale intelectualilor ardeleni. S-a născut în 27 noiembrie 1818, în comuna Cuciulata, într-o familie de ţărani iobagi. După şcoala primară din Odorhei s-a înscris la gimnaziul greco-catolic din Blaj. În 1941 a urmat cursurile de filosofie de la Liceul Piarist din Cluj în urma cărora a obţinut o bursă pentru a studia teologia la colegiul „Sfînta Barbara“ din Viena. S-a întors la Gimnaziul din Blaj ca profesor de filosofie, dominat de ideile filosofice ale iluminismului francez şi admirator al lui Kant. Orele ţinute de el erau adevărate lecţii de patriotism. Atitudinea ostilă faţă de autorităţile maghiare, Ardealul fiind pe atunci sub ocupaţie austro-ungară, avea să-l exileze din Ţara Făgăraşului tocmai în Bucovina.

Senator de Cuciulata

Înflăcărat susţinător al ideilor unităţii naţionale, Aron Pumnul a intrat în dizgraţia ocupaţiei maghiare. În ziarul scos în colaborare cu Timotei Cipariu, „Învăţătorul poporului“, face un apel către români „să se cunoască şi să se preţuiască“. Lucrarea a fost interzisă de cenzura maghiară. În cadrul evenimentelor de la 1848 din Transilvania, s-a preocupat de mobilizarea românilor pentru prima adunare populară din 18-30 aprilie. El este cel care a scris Proclamaţia. Cipariu n-a putut s-o publice, dar s-a răspîndit printre români sub formă de copii, transcrise de mînă de studenţi. Autorităţile maghiare au început urmărirea lui. Pumnul a fost nevoit să se refugieze în satul natal unde a organizat rezistenţa românilor. S-a refugiat în Muntenia, dar, fiind urmărit şi aici, a fost silit să-şi continue fuga şi astfel a ajuns în Bucovina la sfîrşitul lunii noiembrie 1848. A fost numit prin concurs profesor de limba şi literatura română. Românii din Ţara Făgăraşului, profitînd de dreptul obţinut prin revoluţie prin care puteau avea dregători locali români, l-au ales în absenţă „senator“ în consiliul districtual, dovedind prin aceasta preţuirea deosebită pe care i-o acordau. Dar Pumnul nu s-a mai putut întoarce în Transilvania, deşi visa la ziua în care îşi va putea ajuta consătenii. A făcut-o scriind articole în ziarele vremii, rămînînd însă un fugar pentru tot restul vieţii în Bucovina.

Exil în Bucovina

Ca profesor de limba română la liceul german din Cernăuţi, Pumnul devenise o notorietate a intelectualiţii vremii şi un dascăl extrem de apreciat. „Astă catedră, prin el a devenit pentru noi, aici, paladiul ştiinţei naţionale, altarul simţului ş-al virtuţii, vatra naţionalităţii române“, spunea A. Hurmuzachi. De altfel, familia de boieri Hurmuzachi este cea care l-a susţinut financiar pe învăţatul ardelean fugar. În schimb, Pumnul a dăruit toată priceperea sa formată la Blaj şi Viena, contribuind la renaşterea spirituală a Bucovinei. În „Dascălii Blajului“ se scria: „El a introdus literele latine în scrisul bucovinenilor şi a publicat multe lucrări de valoare de temeiu pentru literatura românească“. Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este partea cea mai cunoscută a vieţii lui prin documente contemporane, însă activitatea ca istoric rămîne în umbra uitării deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta. Pumnul era prieten cu tatăl lui Eminescu şi îi primeşte cu drag în gazdă pe fraţii Eminovici. Printre ei şi elevul Mihai pe care l-a îndrăgit cel mai mult, considerîndu-l fiul său adoptiv.

Mentorul adolescentului Eminescu

Profesorul Pumnul era impresionat de setea tînărului Eminovici pentru ştiinţă şi cunoaştere, fiind uimit de aviditatea şi repeziciunea cu care a reuşit să-i citească întreaga bibliotecă. Descoperindu-i talentul, l-a încurajat să scrie versuri şi să îşi cultive calităţile literare. Devine astfel primul om important din cariera viitorului poet, primul mentor. „Între profesorii români, în afară de popa Veniamin Iliuţ care «pîrlea», se remarcă Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl iubi în chip deosebit, îi devoră Lepturariul cu toate ciudăţeniile lui“, scria profesorul Ion Dănău. La Aron Pumnul, Eminescu a trecut cu note maxime la română, chiar dacă la celelalte materii nu era primul. Ba chiar a obţinut insuficient pe un semestru la limba latină şi pe ambele semestre la matematică. În toamna lui 1865, Mihai a revenit în Chişinău. Stătea tot în casa profesorului său care era grav bolnav şi „c-o muiere rea ce-i scurtase zilele şi-l ţinuse ca pe «Pegas în jug»“. Era îngrijitor la biblioteca lui Pumnul şi pe care o cunoştea pînă la ultimul tom. Conform lui George Călinescu, istoricul ardelean Aron Pumnul, înfocat militant paşoptist, i-a insuflat poetului idealurile patriotice regăsite mai tîrziu în opera sa. Acestea se regăseau şi în cărţile lui. El adăpostea în locuinţa sa o „bibliotecă română clandestină“, din care împrumuta cărţi şcolarilor, căci legile şcolare ale vremii interziceau elevilor să deţină biblioteci.

Domnului profesor, prima poezie

Pe 24 ianuarie 1866, cărturarul şi patriotul Aron Pumnul s-a stins din viaţă chiar sub privirile lui Eminescu. Tînărul avea doar 16 ani şi, zguduit de tragedie, s-a aşternut pe scris. Seara, i-a citit colegului Stefanelii poema „La moartea lui Aron Pumnul“, compusă în acea zi. A fost şi prima creaţie eminesciană, publicată în broşura omagială „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul“. Broşura a fost întocmită de succesorul lui Pumnul, profesorul I.G. Sbiera şi citită la mormîntul învăţatului. Cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, din care una e semnată M. Eminoviciu (privatist). Ulterior, criticii au intitulat-o aşa cum o ştim azi. A trimis-o şi revistei „Familia“ din Pesta, prilej cu care Iosif Vulcan, descoperind talentul de excepţie al tînărului autorul, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna. Aron Pumnul a rămas însă o durere nealinată în sufletul lui. Fiindcă fără el, fără încurajările şi îndrumările profesorului braşovean, Eminescu n-ar fi fost Eminescu.

Unicul muzeu

• La împlinirea a 119 ani de la moartea Luceafărului, românilor din Ucraina nu li se permite deschiderea unui muzeu Mihai Eminescu în Cernăuţi. Un muzeu totuşi există, dar funcţionează ilegal. Este vorba de Casa Aron Pumnul, unde profesorul braşovean l-a găzduit pe Eminescu pe cînd era elev la National-Hauptschule, între anii 1858-1860 şi apoi între 1865-1866, cînd studia ca privatist în oraş. Casa Aron Pumnul a fost naţionalizată în perioada sovietică, iar în 1991 noul stat ucrainean nu s-a grăbit să o retrocedeze. În prezent, o încăpere este încă ocupată de chiriaşi. Nici faţă de mormîntul lui Aron Pumnul autorităţile ucrainiene nu dovedesc interes. Dar nici cele române. Românii din Cernăuţi se plîng de starea tot mai precară a mormintelor din Cimitirul Românesc în care-şi dorm somnul de veci membri ai familiei lui Eminescu, prietenii lui, printre care şi mentorul lui, Aron Pumnul. Mormîntul a fost lăsat în paragină în perioada sovietică, nimeni nu avea voie să se apropie sau să îl îngrijească. Abia în 1968, pentru prima dată, cîţiva studenţi au reuşit să îl vopsească, nu fără a suferi repercusiuni în urma gestului lor „naţionalist-burghez“. Singurul loc în care memoria lui Aron Pumnul e cinstită cum se cuvine rămîne satul natal. În Cuciulata există un Muzeu Aron Pumnul în curtea bisericii, înfiinţat în 1997, prin grija părintelui Alexandru Comşa. Şi casa în care s-a născut cărturarul este bine păstrată, iar pe zidurile ei, o placă comemorativă aminteşte că aici a trăit îndrumătorul spiritual al celui mai mare poet român.

Scrierile profesorului

- Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva (1845)
- Viaţa naciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemîntelor ei (1848)
- Convorbire între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti (1850)
- Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (vol. I-IV, 1862-1865)
- Gramatic der rumanische Sprache fur Mittelschulen (1864)
- Privire repede peste trei sute din proprietăţile aşa-numite moşiile mănăstireşti (1865)
- Scrieri filologice şi de istorie literară (1889).

Dintre toate lucrările lui Pumnul, cea mai importantă este Lepturariul, prima antologie de texte literare româneşti.
La mormîntul lui Aron Pumnul
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrîndă a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare
Cununi de albe flori!

Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,
Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă
Ce junii toţi o varsă pe trist mormîntul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,
În cînturi răsunînde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!

Mihai Eminescu - 24 ianuarie 1866, Cernăuţi

de: Camelia Onciu

Opiniile cititorilor:

Camelian Propinatiu:	15.06.2008 02:54
S-a mers prea departe dupa Dilema 265 cu a contesta Poetul National, incat unii intelectuali trebuie sa invete patriotismul si chiar Imnul de la fotbalisti!