Ortodoxia Duminică, 8 iunie 2008

Să nu ne facem părtaşi la erezie - cuvînt al Părintelui Iustin Pîrvu către credincioşi

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,**

Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale
Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea
noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită
binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi
rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă
credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna
conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva.
Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în
istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta
acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor
noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi
martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi,
învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a
fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra
credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe
bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de
valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

   Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte
grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi
pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi
aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului
este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce,
eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii"? Nu,
dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi
vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul,
canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă –
trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a
îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii
Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că
greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica
Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că
ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne
ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele
eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa
papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de
lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage
liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa
noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism
aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa
credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul
uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost
dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei?
Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest
ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa Ortodoxiei prin acest act necanonic al
Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus
papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne
compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu
viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de
lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să
avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae,
romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de
târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la
ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria
Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile
dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi
economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au
obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana
marelui imperiu roman, aşa  cum spuneau ei că papa este soarele, iar
împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu
erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu
au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi
Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi
timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din
acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele
cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai
mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în
legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar
noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace
ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi
le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce
suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi
stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se
dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână
bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi
nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată
cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi
rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica
noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi
nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca
să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale".

Vedeţi cum a supravieţuit Ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a
clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi,
de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar
credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor,
ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy –
superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia" către cardinalul
Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în
principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm
toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca
episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea
credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de
biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după
ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi
datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din
obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma
cultului divin spunându-le, că obiceiurile  acestea s-au introdus la ei din
prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea." Acestea au fost
adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar
s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm
greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este
lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina
catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor
fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele  noastre; astăzi noi
nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să
ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială,
şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti
nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe
care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul
Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa:
„Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să
te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti
om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi
înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi
jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la
urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai
presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor
şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu
Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi
ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea
liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai
mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În
sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi
înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare
de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca
şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup,
pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura
diavolului… Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce
Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile
ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai
hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt
îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt
străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi".

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte
pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul:
„Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă
Domnului să se mântuiască sufletele nostre".

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă
credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.