www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Deportarile%20-%20metoda%20de%20educare%20a%20regimurilor%20totalitare%20de%20Gheorghe%20Nistoroiu.htm

DEPORTARILE - METODA DE EDUCARE A REGIMURILOR TOTALITARE

Studiu prezentat la Sesiunea din iunie a Scolii

Doctorale din cadrul Universităţii Bucureşti

Prof. Dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu (foto

INSTAURAREA REGIMURILOR COMUNISTE

      Istoria regimurilor comuniste este cel mai complex exemplu de încălcare a tuturor drepturilor dăruite omului de către Dumnezeu şi în egală măsură anularea oricărei libertăţi a Naţiei, anulând însăşi esenţa ei, dreptul la existenţă.

      Ilegalitatea şi brutalitatea comuniştilor a devenit evidentă odată cu formarea primului stat comunist, statul sovietic în 1917. Trădarea unui servitor, cel care a deschis uşa dosnică a palatului de iarnă din Petrograd , a condus la arestarea guvernului provizoriu Kerenski şi la preluarea puterii de către grupul ce avea să scrie cea mai odioasă  pagină din istoria omenirii : Lenin,Troţki, Rykow şi Stalin.

         Scenariul ce s-a născut atunci avea să fie pus în scenă, aproape identic, de alţi actori mărind atât "marea familie " sovietică cât şi " marea familie" comunistă, odată cu instalarea ciumei roşii şi în alte state de pe glob: decrete ce anulau practic toate drepturile instituţiilor sau cetăţenilor şi instaurau puterea absolută a aparatului de teroare (CEKA, fondată de F.E. Dzerjinski); dizolvarea Adunării Constituante (de remarcat că bolşevicii se flau într-o minoritate ruşinoasă de 175 faţă de 705 menşevici) şi proclamarea în ianuarie 1918 a R.S.F.S.R.  Se dovedea posibil ca o minoritate agresivă şi criminală să preia puterea. În decurs de un an toate forţele şi partidele de opoziţie aveau să fie desfinţate prin agresivitatea şi lipsa de scrupule a bolşevicilor conduşi de Lenin. Secolul XX începea cu apariţia celui mai odios şi criminal regim din istoria omenirii, dictatura de tip comunist.

            Deportarea este definită ca o mişcare forţată a persoanelor cu scopuri represive. Acţiunea contravine evident Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului semnată, cei drept, abia la  10 decembrie 1948 atât de U.R.S.S. cât  şi de  România  şi care stipulează:

Articolul 9. Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

Articolul 13.Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in tara sa.

Articolul 30. Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savârşi vreun act indreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie."

          În U.R.S.S. în perioada stalinismului strămutarea anumitor popoare, ori grupuri ale populaţiei din locurile lor de origine a fost o politică de stat.

       Încă din anii 1920 , pe lângă Comitetul Executiv Central al U.R.S.S. a fost creat un Comitet special pentru strămutari care a rămas activ până în 1959, de  activitatea şi, mai ales, de conceptele elaborate şi " exportate " regimurilor surori odată cu extinderea ciumei roşii fiind legată una dintre cele mai odioase pagini din istoria umilirii fiinţei umane, DEPORTARILE .

           DEPORTARILE  pot fi privite sub mai multe aspecte : ca elemente ale legiferării dictaturii fricii , specific regimurilor totalitare; ca o componentă a  distrugerii legaturii omului cu propria identitate etnică  dezrădăcinându-l şi rupândul din solul sacru al tradiţiilor strămoşesti, inclusiv cu scopul pierderii identităţii naţionale, în cazul marilor acţiuni de deportare  dictate de sovietici ; ca metode de depopulare a anumitor zone în vederea îndepărtării " duşmanilor de clasă " şi aducerii în agoniseala lor a "elementelor sănătoase" ale proletariatului, că doar trebuia să se dovedească că sunt încurajaţi să devină clasă politică conducătoare ; şi nu în ultimul rând, ca o soluţie de a forţa populaţia rurală să accepte colectivizarea ca alternativă la deportare. Un criteriu important avut în vedere şi care a fost motivul deportării a unui însemnat număr de persoane a fost refuzul acestora de a renunţa la credinţa creştină strămoşească şi revolta făţişă faţa de principiile ateiste ale doctrinei bolşeviste.

          Istoria a cunoscut, din nefericire, şi o formă de deportare pe criterii etnice care nu are legătură cu doctrina socialistă şi nici cu rezolvarea problemelor generate de " lupta de clasă " aşa cum avea să fie formulate tezele ce încercau să justifice samavolnicia  măsurilor luate.

          Este de la sine înţeles că, de cele mai multe ori este dificil să încadrezi strict criteriile ce au determinat amploarea acţiunilor de deportare dar prezentul studiu îşi propune să se ocupe preponderent de deportările generate de cristalizarea şi dezvoltarea regimurilor totalitare pe teritoriul României Mari .

      Populaţia  Basarabiei  şi nordului Bucovinei, rupte din trupul ţării la 28 iunie 1940 cu sprijinul vinovat al Monarhiei române, va fi prima care va suporta imensa durere şi umilinţă a deportării.Oprită doar de războiul just de reîntregire, dar amplificată aberant după actul de la 23 august 1944 prin lipsa unui acord care să fi stipulat condiţiile minime ce trebuiau să asigure protecţia populaţiei româneşti ce s-a trezit din nou la dispoziţia unui ocupant plin de ură şi având deja bine definite metodele de " educare " ce aveau să constituie pagina odioasă din istoria omenirii, stalinismul.

       România a urmat aproape acelaşi scenariu. Strănepotul Ţarului Martir Nicolae al II-lea asasinat de bolşevici , Mihai von Hohenzollern avea să-l aresteze pe generalul Antonescu venit în audienţă pentru a-l informa că finalizase tratativele şi urma să semneze la 26.08 1944 un armistiţiu onorabil cu sovieticii şi să-l predea agentului KGB comunist Emil Bodnăraş, cu care realizase de-a lungul unei colaborări îndelungate întregul plan de predare a destinelor ţării în mâinile " bravii armate sovietice ", fără condiţii şi fără a se semna un acord prealabil .

      Rezultatul  imediat al acestui act " patriotic " a fost luarea a 180 000 de soldaţi români drept prizonieri şi lichidarea lor în lagărele sovietice . Singura lor vină a fost aceea că  şi-au slujit până la sacrificiu Neamul. Rezultatul pe termen lung a fost preluarea conducerii României de către o coaliţie cu participarea comuniştilor, care " minoritari " fiind au ştiut să fructifice alinţa cu Casa Regală astfel încât în următorii trei ani a fost lichidată opoziţia democratică. După o lungă negociere, făcută de Petru Groza sub atenta monitorizare a " tătucului "  Stalin, aliatul care deschisese poarta Europei de Est bolşevismului este recompensat " regeşte " şi părăşeşte România " onorabil". Abdicând în decembrie 1947, regele Mihai recunoaşte realitatea , ciuma roşie invinsese şi în România. Toamna anului 1944 avea să aducă cetăţenilor români de etnie germană cumplita lovitură , prin acceptarea de către Guvernele marionete ale Casei Regale , Sănătescu şi Rădescu  a deportării lor în Gulagul Sovietic.

     După proclamarea R.P.Română în decembrie 1947 a început transformarea socialistă a ţării care, conform doctrinei staliniste, putea să aibă loc doar în condiţiile luptei de clasă. Aşa a apărut " duşmanul de clasă ", doctrina satanică a  antihristului ce avea ura ca simbol al omului nou ce trebuia " construit ".

      Duşmanul de clasă a fost rapid identificat cu tot ce avea naţiunea mai valoros, de la eminenţii reprezentanţi ai intelectualităţii române , incluzând aici  valoroasa elită a clerului creştin român, la adevăraţii creatorii de valori materiale care prin munca  şi inteligenţa lor reuşiseră să pună bazele unei economii de piaţă şi unei agriculturi în plină afirmare. Regimul instalat, bine pregătit la şcolile sovietice şi din vreme, a declanşat ample acţiuni de teroare  împotriva foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice şi mai ales împotriva clerului şi a intelectualilor. Cumplită a fost teroarea cu care au acţionat chiar până în 1962 asupra ţăranilor înstăriţi, adevăraţii şi singurii exponenţi reali ai sufletului Naţiei române, cei care nu fuseseră niciodată învinşi şi nici un cotropitor nu reuşise să-i despartă de ţarina pe care o făcea să rodească din moşi strămoşi. Comunismul – despre care excelentul jurnalist Mircea Mihăieş scrie:” Comunismul, înainte de a fi o ideologie  a răului, este o boală mentală incurabilă “-   a reuşit  să-l rupă pe ţăran de glia sa , umilindu-l şi biciuindu-i sufletul cu fiecare metru ce-l îndepărta de gospodăria sa părăsită ca urmare a ordinelor de deportare.

ETAPELE DEPORTARII IN BASARABIA SI BUCOVINA

Contextul politic

La 29 martie 1940, presedintele Consiliului Comisarilor Poporului si comisar al Afacerilor straine, V.M. Molotov, spunea: "Printre tarile meridionale vecine, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune, Romania. Aceasta se explica prin existenta unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a carei anexare de catre Romania nu a fost  niciodata recunoscuta de Uniunea Sovietica". Afirmatia responsabilului imperial sovietic se baza pe intelegerea U.R.S.S. cu Reichul nazist din 23 august 1939, cunoscuta sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Referitor la acest tratat, la 24 iunie 1940, Ribbentrop ii scria lui Hitler ca in urma negocierilor germano-sovietice "s-a ajuns la urmatorul rezultat:

"(...) 3. in privinta Europei sud-estice, partea sovietica subliniaza interesul deosebit pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi declara totala lipsa de interes politic fata de aceste teritorii.

4. Acest protocol va fi considerat de ambele parti ca strict secret."

La 26 iunie 1940, orele 22.00, V.M. Molotov a remis urmatoarea nota ultimativa ambasadorului roman la Moscova:

"In anul 1918, Romania, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei - Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei, populata in principal cu ucraineni, cu Republica Sovietica Ucraineana.

U.R.S.S. considera necesar si oportun ca in interesul restabilirii adevarului sa paseasca, impreuna cu Romania, la rezolvarea imediata a problemei retrocedarii Basarabiei Uniunii Sovietice. Guvernul Sovietic considera ca problema retrocedarii Basarabiei este legata in mod organic de problema transmiterii de catre U.R.S.S. a acelei parti a Bucovinei a carei populatie este legata, in marea sa majoritate, de Ucraina Sovietica, prin comunitatea soartei istorice, cat si prin comunitatea de limba si componenta nationala.

Guvernul U.R.S.S. propune Guvernului Regal al Romaniei:

1. Sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontiera potrivit hartii anexate.

Guvernul Sovietic isi exprima speranta ca Guvernul roman va primi propunerile de fata ale U.R.S.S. si ca faptul acesta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale non violenta conflictul prelungit dintre U.R.S.S. si Romania. Guvernul Sovietic asteapta raspunsul Guvernului Regal al Romaniei in decursul zilei de 27 iunie curent".

U.R.S.S. a mizat pe acest lucru, stiind totodata ca, odata atacata la granita de Est, Romania ar fi urmat sa fie atacata de Ungaria la Vest si de Bulgaria la Sud, in ciuda presiunilor germane care cereau acestor state sa-si "rezolve" pe cale pasnica pretentiile teritoriale (Ardeal, respectiv, Dobrogea de Sud - Cadrilater).

         Trebuie să  înţelegem măcar acum , că vreme de decenii românii au fost inoculaţi cu ideea  că  guvernul de atunci , biete marionete manipulate atent de Carol al II-lea , nu avea de ales în faţa agresivelor pretenţii ruseşti . Adevărul l-au adus la lumină doar istoricii care s-au apropiat de el fără idei preconcepute , mânaţi de sincera dorinţă de a reda acestui Neam dreptul de a ştii măcar  cine au fost trădătorii şi vânzătorii de glie străbună .

        Nimeni nu poate tăgădui că dezastrul comunist al României moderne s-a declanşat realmente în zilele de 26-28 iunie 1940 când sute (poate şi mii, că nimeni nu le-a numărat) de tancuri sovietice au trecut hotarul de stat al regatului românesc (în special pe podul de la Tighina, construit cu voia regelul Carol al II-lea). Discutarea ştiinţifică a dezastrului comunisto-bolşevic românesc nu poate categoric trece  peste faptul că regele Carol al II-lea ştia încă de la finele anului 1939 că Basarabia şi Bucovina vor fi ocupate de URSS, dar a tăcut, aşa cum s-a tăcut mult timp şi despre relaţia prietenească dintre Titulescu, ministrul de externe al României, şi Maxim Litvinenco, ministrul de externe al URSS.

     Basarabia sau Bucovina, teritorii legale româneşti în baza Tratatului de pace de la Paris din 20 octombrie 1920,au fost ocupate de către Sovietici declanşând o tragedie mai mare decât cele pe care aceste ţinuturi le-au trăit în cursul zbuciumatei istorii a Moldovei. „Răspunderea acestei tragedii o au înainte de toate, factorii răspunzători ai politicii noastre externe din 1931 până în 1939.” (Mihail Sturza- România şi Sfârşitul Europei . Amintiri din ţara pierdută- pag.147)

Guvernul Romaniei trimite U.R.S.S, pe data de 28 iunie, ora 11, urmatorul raspuns: "Guvernul Roman, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic."

      Acesta avea să fie momentul de declanşare a unuia dintre marile genociduri îndurate de Neamul românesc.

      U.R.S.S.  a anexat un teritoriu de 44 422 kmp ( circa 15 % din suprafaţa teritorială a României Mari ) cu 3,2 milioane de locuitori în Basarabia şi 6000 kmp cu peste 500 mii de locuitori în partea de nord a Bucovinei.

CALENDARUL DEPORTARILOR

1. Primul val de deportari care a avut loc in Basarabia ocupata de sovietici, intre 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941, s-a particularizat prin caracterul "de clasa", cei vizati fiind reprezentantii burgheziei locale, intelectualii si cei care au avut un rol politic in Romania. (Adrian Pop, p.37). Acest plan, vizand dezradacinarea romanilor din teritoriile ocupate de rusi n-a putut fi aplicat pana la capat deoarece in iunie 1941 a inceput razboiul de dezrobire a pamanturilor rapite. El va fi insa reluat, cu si mai multa inversunare, dupa reocuparea Basarabiei in 1944. (Ion Constantin, p.45)

2. Al doilea val de deportari, catre regiunile nordice ale URSS, a fost o operatiune care s-a derulat in perioada 1944-1948. Pentru perioada 1944-1948 numarul total este de 250.000 de deportati in URSS, incluzand 50.000 de basarabeni refugiati intre 1941 si 1944 in Romania, si repatriati apoi fortat.

3. Al treilea val de deportari, avand drept punct terminus Siberia, a avut loc la 6 iulie 1949, fiind afectate 11.342 de familii. (Aurel Pop, p.37)

4. Al patrulea val de deportari, din 1947: peste 300.000 de romani basarabeni au fost stramutati sub pretextul construirii socialismului dezvoltat in URSS, acestia fiind mobilizati la munca pe intreg spatiul imperiului.

5. Al cincilea val de deportari a inceput in 1964 si a fost indreptat mai cu seama impotriva intelectualitatii, prin repartizarea absolventilor institutiilor de invatamant mediu preuniversitar si universitar pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Cei care refuzau slujbele oferite erau amenintati cu pierderea dreptului exercitarii profesiunii alese si statutul de muncitor necalificat. In acelasi timp, regimul transfera in Moldova sovietica medici, farmacisti, avocati, economisti, ingineri de nationalitate rusa si ucraineana.

6.Intre anii 1960-1963, Kremlinul intensifica masurile de deportare a taranilor romani. Se estimeaza ca, intre 1960-1963, taranii au parasit Basarabia, intr-un ritm de 100.000 pe an.

DEPORTAREA DIN 13 IUNIE 1941

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost declanşată operaţiunea de deportare în teritoriile R. S.S. Moldoveneşti, precum şi în Tările Baltice. Au căzut victime ale acestei odioase încălcari ale drepturilor elementare ale omului un număr de 18 392 persoane, dintre care  4507 arestate şi 13 885 persoane deportate.Din cele 4507 persoane arestate ( capi de familie) 4342 au fost ridicateconform materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Securităţii , deci din considerente politice, şi 165 în baza unor dosare penale. La staţIIle de tren persoanele arestate au fost separate de familiile lor ţi încarcerate fiind învinuiţi de activitate antisovietică mulţi au fost condamnaţi la pedepsa capitală, locul lor de înmormântare rămând necunoscut pentru totdeauna.    Dintr-un raport al GULAG-ului din luna octombrie 1941aflăm că la acea dată 32 602 de persoane din RSS Moldovenească erau " găzduţi " în colonii de muncă, astfel :9954 în RSS Kazaha; 352 în RSS Komi; 6085 în regiunile Omsk; 5 787în Novosibirsk ;470 în Krasnoiarsk ; 6195 în Aktiubinsk , 1024 în Kzil-Ordinsk ; 2735 în Kazahstanul de Sud.

DEPORTAREA DIN 6 IULIE 1949 – OPERATIUNEA „ IUG”( SUD)

La 6 aprilie 1949 Biroul Politic al C C al P.C. Sovietic dădea o hotărâre „ Cu privire  la deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi române, a membrilor partidelor şi organizaţilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus „Hotărârea prevedea deportarea din R.S.S. Moldovenescă pe veci a 11 280 de familii , 40 850 de persoane .

      Pe data de 6 iulie au fost aduse trupe cu experienţă anterioară, acumulată în operaţiuni similare în alte regiuni sovietizate, şi s-au organizat 30 de eşaloane –  1 573  de vagoane pentru vite, în care deportaţii au luat drumul fără întoarcere al Siberiei.       Au fost deportate 11 342 familii- 35 796 de persoane dintre care 9864 bărbaţi, 14 033  femei şi 11 889 copii . Din numărul total de familii deportate peste 7620 au fost ale " chiaburilor " . Cumplit a fost şi faptul că au fost " sfâşiate" multe familii care în momentul sosirii trupelor de intervenţie – mobilizate în număr extrem de mare – au fost ridicaţi şi deportaţi doar membrii familiei găsiţi acasă, astfel încât au plecat părinţi fără copii care au rămas acasă , dar ai „ nimanui „ s-au copii fără ambii părinţi . In perioada iulie 1949- 9 iunie 1952 au plecat " benevol " după familiile lor în aşezările speciale 573 persoane. 

RECRUTARILE  FORTATE LA MUNCA

La 9 august 1940 , Consiliul economic de pe lângă Guvernul URSS a adoptat hotărârea nr. 39 cu privire la „recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 mii de muncitori „ . La 28 august 1940 Moscova a cerut conducerii de la Chişinău să efectueze „recrutări suplimentare „. Până la 29 noiembrie 1940 organele partidului bolşevic şi ale puterii sovietice au mobilizat şi au trimis din Basarabia în regiunile îndepărtate ale URSS 56 365 persoane, numărul planificat fiind de 77 mii. Războiul sovieto-german a frânat pentru un timp recrutarea la muncă a basarabenilor dar nu i-a pus capăt. Din aprilie 1944, când raioanele de nord ale Basarabiei au fost reocupate de URSS, concomitent cu mobilizările în Armata sovietică au fost reluate şi recrutările la muncă în industriile lemnului, cărbunelui, minieră, cimentului, petrolieră etc. In anii 1948-1960 numai muncitorii ( fără membrii familiei ) recrutaţi pentru muncă la „marile şantiere comuniste” au depăşit cifra de 196 mii de persoane.

TRAGICUL BILANT AL DEPORTARILOR

Aproximativ un milion de oameni, în special români, dispăruţi din aceste teritorii româneşti, reprezintă unul din cele mai straşnice genociduri întâmplate pe acest pământ dacă raportăm la cele 3,2 milioane de oameni cât a lăsat regatul României în Basarabia şi Bucovina la 28 iunie 1940(  vezi E. M. Zagorodnaia, V. C. Zelenciuc, 1989, Naselenie Moldavskoi SSR, Chişinev, Cartea Moldovenească, p. 23 şi 32)

 Sacrificiul lor este  imposibil de şters din istorie, fiind desigur unul din motivele pentru care istoria contemporană a Naţiei româneşti are datoria să readucă pe locul ce i se cuvine acestă cumplită perioadă de martiraj colectiv.

        Documentele demonstrează că genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina, început încă la 26 iunie 1940, a fost un adevărat etnocid, dat fiind că numai faptul spunerii de către un cetăţean ca este „român” era de ajuns ca el să fie împuşcat sau spânzurat, umilit profesional şi moral, trimis la muncă silnică şi la moarte sigură în Siberia. Chiar şi copii celor care îşi spuneau români erau ucişi, sau erau trimişi în Gulag), în anii din urmă apărând la Chişinău mai multe cărţi de memorii în care sunt povestite nenumărate cazuri de genocid bolşevic împotriva copiilor românilor din Basarabia şi Bucovina ( recente,  S. Cemortan, Lupii, 2006, V. Pirogan, 2006, Calvarul sau O. Creanga, Cu orice risc am să spun adevărul, Museum).

         Ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică a condus la mari procese migraţioniste în teritoriile respective dar şi la transferuri de populaţie. Ultimile au avut loc atât sub imperiul panicii care cuprinde de regulă populaţia în cazurile ocupării anumitor teritorii, cât şi în rezultatul politicii staliniste de strămutare a popoarelor.

          La aflarea veştii că armatele cotropitorului bolşevic sunt pe cale de a trece Nistrul mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-şi locuinţele şi averea.

          Conform recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, " pe teritoriul diminuat al României " au fost înregistraţi 68 953 refugiaţi din teritoriile ocupate de ruşi deoarece nu au vrut să accepte regimul bolşevic, străin de neam şi de mentalitatea

noastră românească.Din păcate năzuinţele lor aveau să fie "răsplătite" de acei care au ajuns prin trădare să conducă România în anul 1951 cu oferirea şansei de a mai cunoaşte încă un martiraj,repatrierea în Basarabia de unde luau direct drumul Gulagului sovietic sau în cel mai fericit caz,  deportarea în Bărăgan.(  )

           Viaţa deportaţilor în GULAG a fost foarte grea şi plină de lipsuri. Coloniile speciale erau construite în locuri nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri mlăştinoase. Din rapoartele NKVD-ului aflăm că unui deportat îi reveneau , în medie 1,5- 2 mp de spaţiu locativ  şi acela fiind direct pe duşumele murdare ale barăcilor ce nu erau dotate cu paturi , mese sau scaune. Asistenţa medicală lipsea cu desăvârşire astfel încât rata mortalităţii era foarte mare.

        În anii ce au trecut de la căderea regimurilor comuniste au fost publicate sute de mărturii ale deportaţilor despre viaţa lor din Gulaguri. Fiecare din ele confirmă faptul că deportaţii în Siberia s-au pomenit lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai, frigul şi bolile au curmat viaţa la mii de oameni.

IMPORTUL CONCEPTULUI DE DEPORTARE- DEPORTAREA SASILOR

 Deportarea sasilor transilvaneni s-a produs în cadrul deportarii de germani din Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Tarile baltice, între 1945 si 1949, la munca fortata în Uniunea Sovietica. Estimarile urca de la 360 000 la peste 500 000 de barbati si femei; dupa estimari mai recente, efectivul deportatilor ar trece de 870 000 de persoane. Potrivit unor înregistrari, jumatate dintre deportati au murit în Uniunea Sovietica. Baza decizionala a deportarii, care a început efectiv în noaptea de Craciun din 1944 în Ungaria si Iugoslavia, a fost si a ramas mereu confuza. Este stiut ca S.U.A. si Anglia au neglijat , în 1941,  ideile  generale ale lui Stalin privind eventualele reparatii germane dupa razboi si ca, în 1943, cele doua puteri occidentale au luat act de pretentia sovieticilor de a forta la munca germanii din rândurile Gestapoului, NSDAP si ale Wehrmachtului în Rusia. Comunicatul conferintei de la Ialta (1945) prevedea obligatia Germaniei de a executa reparatii vis-a-vis de Uniunea Sovietica, dar nu continea prevederea deportarii pentru munca fortata. Este adevarat, însa, ca protocolul secret al conferintei, devenit public abia în 1947, prevedea la capitolul Reparationen, "die Verwendung deutscher Arbeitskrafte" (utilizarea fortei de munca germane). Dar la ora la care puterile occidentale îsi dadeau acordul pentru folosirea în Uniunea Sovietica a fortei de munca germane, deportarea era în mare încheiata în Iugoslavia si Ungaria, iar la ora capitularii Germaniei, la 8 mai 1945, ducerea fortata de germani din Europa Centrala în

Uniunea Sovietica se încheia.

        Munca fortata s-a sfârsit pentru deportati în 1949, când s-a produs desfiintarea lagarelor de munca fortata ale germanilor în Uniunea Sovietica. Dar extrem de putini dintre deportati s-au întors în locurile lor de bastina. Germania si-a retras frontiera rasariteana pe Oder-Neisse si a fost împartita în patru zone de ocupatie, din celelalte regiuni ale Europei rasaritene si sudice, cu exceptia României, germanii au fost siliti să plece. In primavara lui 1944 s-au purtat discutii între guvernul României si guvernele S.U.A., Uniunii Sovietice si Angliei cu privire la armistitiu si la trecerea României în tabara antihitlerista. Acordul privind armistitiul (12 septembrie 1944) includea, între altele, internarea germanilor având cetatenia germana si dizolvarea organizatiilor prohitleriste. Pe de alta parte, la Ministerul de externe de la Berlin s-a atras atentia ca angajarea unor lideri ai comunitatii germane din România în razboiul de partizani contra Aliatilor risca sa aduca, dupa razboi, deportari masive, ca masura punitiva.

         Asa cum este consemnata în documentele accesibile la ora de fata, pozitia României s-a plasat, la sfârsitul razboiului purtat în Rasarit, alaturi de Germania, între preocuparea de a obtine, prin armistitiu, sprijinul Uniunii Sovietice si al puterilor occidentale pentru anularea dictatului de la Viena si raspunderea Regatului român pentru soarta propriilor cetateni, fie ei de origine etnica româna, maghiara, germana, evreiasca sau orice alta origine. Ultima raspundere n-a putut fi concretizata, cel putin 80 000 de germani de cetatenie româna fiind arestati pe teritoriul României si deportati în Uniunea Sovietica. Protestul guvernului Radescu la aceasta arestare si deportare este atestat, dar din arhivele statului român lipsesc exact cele câteva pagini ale unei hotarâri ale aceluiasi guvern în privinta deportarii sasilor transilvaneni.

Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat ( deportarea germanilor). Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportati din Romania.”

       In octombrie 1944,  guvernul Sanatescu, la solicitarea Comisiei Aliate de Control, a început arestarea tinerilor germani cetateni români, care au fost pusi la dispozitia comandamentului sovietic. Sub guvernul Radescu, la solicitarile ultimative ale comandamentului sovietic, trenurile cu sasi transilvaneni au început sa ia drumul Uniunii Sovietice, cu toate semnalarile diplomatilor americani si englezi cu privire la caracterul abuziv al masurii. Intr-un Protest (datat 13 ianuarie 1945), guvernul Radescu a atras atentia asupra obligatiilor statului român de protectie a fiecaruia dintre cetatenii sai, indiferent de origine etnica, si asupra absentei temeiului legal pentru deportarea sasilor transilvaneni.

        Deportarea sasilor a ridicat mereu - si pentru cei deportati, si pentru cei reveniti din deportare, ca si pentru urmasii directi sau simplii cetateni - si ridica întrebarea tulburatoare privind temeiul deportarii unor cetateni care,  "erau, într-adevar, germani în sensul autoidentificarii lor etnice, dar, în primul rând, ei nu au apartinut niciodata Germaniei si, în al doilea rând, ei erau cetateni români" . Evident, astfel de cazuri, în care individul este sanctionat pentru politici generale, fie ele si ale comunitatii, mijlocita sau nemijlocita, careia îi apartine, sunt tragice si nu exista vreo compensatie umana si nici vreo cale de consolare.

DEPORTARILE  IN ROMÂNIA

" De cate ori am ocazia, afirm ca Romania trebuie sa isi cunoasca cu adevarat trecutul - ca o datorie catre dumneavoastra, cei din prima linie a rezistentei anticomuniste, care ati avut de infruntat cele mai crunte incercari pe care viata le poate da unei persoane, si ca o lectie pentru tinerii Romaniei, care trebuie sa cunoasca si sa invete din greselile trecutului. Poporul roman se mandreste cu dumneavoastra, supravietuitorii inchisorilor si martori vii ai ororilor regimului comunist si are obligatia de a repara nedreptatea si suferintele indurate. Romania trebuie sa aseze istoria in parametrii sai reali - trebuie sa stim cati oameni au suferit si au fost martiri tacuti - sute de mii, poate chiar milioane. Cele peste 230 de locuri de detentie politica, 90 de locuri de executie si gropi comune, lagarele de munca fortata, toate sunt nu numai file din istorie care ne-au fost ascunse atatia ani, dar si locuri in care romanii trebuie sa se inchine cu piosenie. Cei care au trecut in nefiinta au incetat sa mai sufere, insa cei care au supravietuit nu mai trebuie sa indure si azi suferinte din cauza necunoasterii si nerecunoasterii societatii." Traian Băsescu- Preşedintele României, Mesaj adresat celui de-al XIII-lea Congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România , Mamaia -2006

Dictatura monarhică a uzurpat dogma moral-creştină a Naţiunii, instaurând satrapia profitariatului politico-economic, pregătind prin şcoala oligarhică, atât corupţia şi imoralitatea regală, cât mai ales avea să creeze climatul favorabil pentru  tirania proletariatului, monopolizând prin laşii, parveniţii şi trădătorii comunişti reuzurparea Naţiunii ( după monarhie) printr-o putere delegată de Mihai I.

           Capitaliştii fără morală se plângeau de prea multă libertate, de prea mult belşug şi de faptul că îl au pe Dumnezeu acţionar la ei...Comuniştii se plângeau şi ei, dar de prea multe închisori .

          "  Pedagogia "satanicului V.I.Lenin, care cuprinsese isteric proletariatul lumii de febra roşie, pregătea prin ucenicii săi terenul bolşevizării, lucrând ştiinţific, eşalonat şi cu sânge rece, dar şi adaptat la condiţiile autohtone, din convingere că proletariatul din lumea lor va ajunge la fericire doar dacă mai întâi vor fi arestaţi, torturaţi, deportaţi şi apoi stârpiţi cei care erau consideraţi " duşmanii poporului ".

           Pregătit de dictaturile monarhice anterioare, în România după lovitura de stat de la 23 august 1944 s-a instaurat treptat regimul bolşevic-totalitar, pe fundamente create şi fixate de corupţia oligarhiei regale.

           Deportarea  a fost practicată îndeosebi de Rusia ţarilor, ca apoi să fie preluată de către bolşevici şi, exportată în ţările Estului comunizat.

            România este, şi de astă dată,  o excepţie de neagră amintire deoarece prima deportare din istoria ei a fost făcută în timpul monarhiei de către un Guvern ce se vroia încă exponent al principiilor constituţionale specifice regimurilor democratice libere, în ianuarie 1945 prin sacrificarea a peste 80 000 de etnici germani deportaţi în GULAGUL sovietic. Fatidic, acesta avea să fie , se pare începutul real al marelui flagel ce va lovi România în anii ce aveau să urmeze.

           Din raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 privind transformarea socialistă a agriculturii aflăm "umanitarismul " regimului comunist:

" -îngrădirea şi lichidarea elementelor capitaliste din agricultură ;

     -rezolvarea problemei ţărăneşti este o sarcină a dictaturii proletariatului;

     -politica P.M.R. faţă de ţărănime trebuie deci să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii;

     -politica de îngrădire a chiaburimii, de limitare a puterii sale economice;

     - politica fiscală de clasă să-l apese pe chiabur ;

     - ţăranii săraci trebuie educaţi în lupta necruţătoare împotriva chiaburilor, aceşti exploatatori odioşi şi vicleni ai ţărănimii muncitoare ;

     -sfaturile populare vor trebui să ducă o politică de clasă, de lovire permanentă a poziţiilor chiaburilor;

     - lupta împotriva celei mai numeroase clase exploatatoare, burghezia satelor.... "

     In contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia , urmând modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat, la 15 martie 1951, următorul decret : " Ministerul de Interne va putea , pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre precum şi mutarea din orice localitate a celor care prin manifestările lor faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R.

Celor în cauză li se va stabili domiciliul obligatoriu în orice localitate. "

Adevărul acelor ani depăşeşte cu mult orice coşmar inventat de o minte bolnavă şi diabolică ...

       Una dintre metodele prin care regimul comunist a reuşit să lichideze opoziţia internă reprezentată de vârfurile societăţii din oraşe şi sate a fost şi aceea a deportării.

       În România bolşevizată rapid s-a lucrat " ştiinţific" , eşalonat şi cu sânge rece, copiind sârguincios metoda de la Răsărit , dar adaptând-o la condiţiile autohtone , din convingerea că pentru a-i aduce pe oameni la starea de fericire trebuie mai întâi să le pricenuieşti mult rău .

       În noaptea de 17 spre 18 iunie , noaptea de  Rusalii a anului 1951, numeroase familii din sate şi oraşe ale Banatului şi Olteniei, aflate în apropierea graniţei cu Iugoslavia, au fost ridicate şi duse într-o direcţie, pentru ele, necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri decât în Siberia, dar aveau să afle că se găsise pentru ei un frate mai mic, Bărăganul.

       În acea noapte de iunie , au năvălit în casele ţărăneşti cufundate în somn,   10.000 de militari mobilizati, ofiteri si soldati sub supravegherea generalilor Mihail Burca si Eremia Popescu din conducerea Ministerului de Interne, cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să-şi ia strictul necesar şi să nu creadă cumva că se vor mai întoarce vreodată la vetrele lor.

      Decretul ce fusese dat le hotărâse soarta. Listele  fuseseră făcute în mare secret de către " fruntaşii cei noi " ai satelor care de cele mai multe ori au reglat conflicte vechi sau noi cu cei mai muncitori şi mai avuţi din comunitate, dar care nu înţelegeau noua formă de redistribuire a muncii lor de o viaţă  spre cei care schimbaseră deja sapa cu "mapa"

roşie ! Listele îi cuprindeau pe chiaburi, pe prezumtivii oponenţi ai colectivizării, pe simpatizanţii lui Tito, pe membri partidelor istorice, pe cei ce aveau rude plecate în străinătate, pe basarabenii şi bucovineni stabiliţi în Banat.

    La un simplu ordin au fost deportaţi în Bărăgan 40.320 persoane, practic, 12.791 familii, provenind din 172 localităţi, din judeţele de graniţă cu fosta Iugoslavie, şi anume: Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Oameni din această ţară, români, ca şi călăii lor, au fost luaţi pe neaşteptate de la casele lor, fiind aruncaţi la propriu în vagoane şi fiindu-le permis să ia cu ei numai bunurile ce le puteau duce cu forţe proprii.

          După zile chinuitoare în arşiţă, cele 2.656 de vagoane de vite necesare transportuluişi 6 211 autocamioane  au lăsat în plin câmp, în Bărăgan şi în zona Galaţi,  femei, copii, bătrâni, invalizi, bolnavi, oameni care aveau o singură vină, oameni care fuseseră declaraţi duşmani sau elemente cu potenţial duşmănos faţă de regim şi faptul că aveau ghinionul să locuiască pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, declarată atunci, la comanda Moscovei, drept titoistă. Autorităţile locale de atunci îngroşaseră listele deportaţilor cu orice persoană devenită indezirabilă dintr-un motiv sau altul. Acestea din urmă intrau din motive subiective, bineînţeles, la categoria agitatori, deşi mulţi dintre ei erau oameni săraci şi nu făcuseră niciodată politică.

         Datele statistice arătau componenţa socială a celor" găzduiţi" în Bărăgan în cele 18 noi localităţi ce aveau să fie înfiinţate din nimic altceva decât din disperarea celor aruncaţi la pragul haotic al condiţiei umane :

         - 19 034 chiaburi şi oameni înstăriţi ;

         -  8477 basarabeni ;

         -  3557 macedoneni ;

         -  2344 foşti colaboratori ai armatei germane ;

         - 1130 de cetăţeni străini

         - 257 germani ;

         - 376  persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă ;

         - 1054 titoişti ;

         - 1218 persoane cu rude fugite în străinătate ;

         - 731 de „ duşmani ai regimului socialist „ ;

         - 162 foşti moşieri şi industriaşi ;

         - 341 criminali deţinuti ( Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Timişoara 2001 )

          Dincolo de cifre este cutremurătoare fresca vie zugrăvită de mulţi dintre cei care supraveţuind anului 1989,   povestesc  cumplitele amintiri ce le-au marcat întreaga viaţă.

     " Stăteam şi ne uitam la animalele ce rămâneau, la casele bine aranjate, la căruţa ce era în mijlocul curţii. Plângeam cu toţii : ce să luăm şi ce să lăsăm ?" ( Emil Birdean din Checea )

         După deportare s-a început distrugerea caselor deportaţilor de către" justiţiarii proletari".

        Ce a rămas doar de la o singură familie ?

          -4 vaci, 5 cai, 14 grăsani (cca 50 Kg fiecare), 16 oi ,50 păsări ,un cazan de fiert ţuică de 200 litri, butoaie, căzi, putini ; un plaţ de 55 ari semănat cu zarzavat şi legume, 21 lanţe de grâu, 3 lanţe sfecle de zahăr, 9 lanţe lucernă, 2 case şi alte acareturi...( Emil Birdean... fragment din vol. Rusalii’51 )

         Ce au primit după ce au ajuns în gara Frumuşiţa ?

          -10-20 bucăţi rogojini (cumpărate) , stuf de 4-5m înălţime cu roiuri de ţânţari şi de tăuni, un soare torid şi plânsul care i-a  înecat pe toţi.

     " Eram înconjuraţi de ape, Prutul la doi kilometri, dincolo ruşii, de altă parte canalul de evacuare a apei la orezărie, un singur pod unde era postul de grăniceri şi lacul Brateş, deci nu aveai cum să ieşi din comună. Eram în baltă peste 700 de familii. Ne-au obligat pe toţi să facem  până în toamnă şcoală mare cu şapte clase, Sfat Popular, dispensar, cooperativă de consum cu trei secţi, posturi de miliţie şi de securitate, Cămin Cultural ca să ne cultivăm în baltă. În îmbulzeala aceia eram mai multe naţii: români bănăţeni, dar şi basarabeni, bucovineni ; nemţi, sârbi, macedoneni, bulgari, unguri şi era şi un evreu."(Emil Birdea-Op. citată )

       In satul Tămăuoani se afla o bisericuţă. Şiruri de prunci şi părinţi făceau drumul prin baltă în fiecare Duminică pentru a participa la Sfânta Liturghie. Sătenii au fost surprinşi de cinstea şi evlavia celor deportaţi ce păreau oameni de treabă, cu frică de Dumnezeu şi buni gospodari, nu bandiţi periculoşi cum erau " recomanţi " de autorităţi. Băstinaşii s-au speriat nu de faptul că li se spunea " bandiţi" ci fiindcă şi-au pus satul pe fundul lacului Brateş , pe jumătate desecat. „ Bre, de ce n-aţi făcut satul la deal, că aici este locul apei, apoi când a vărsat Prutul vă îneacă pe toţi ." ( acest lucru s-a adeverit în august 1955)

        Nu a trecut mult timp şi de acasă soseau veşti îngrozitoare. Toţi cei rămaşi erau obligaţi să se înscrie în CAP. Cei care încercau să refuze erau băgaţi în dube şi purtaţi prin hurducăierile drumurilor până semnau, indiferent ce.Să semnalăm un caz tragico-comic:

" Te-nscri? " - s-a răstit muncitorul detaşat la sat pentru munca de lămurire.

" Nu mă înscriu !"- s-a revoltat Ceaica Ion.

" Bine, atunci semnează aici !"

   Si omul a semnat „ întovărăşirea „ !

        Şi viaţa se adună în paginile memorialistice aducându-ne în faţa unor adevăruri pe care, acum după 56 de ani  încă se pare că o teamă nefirească ne opreşte să le comentăm şi mai ales să tragem cumplitele concluzii.

         " Cu două zile înainte de ridicare se adunaseră în gara Jimbolia sute de vagoane de marfă, şuieratul locomotivelor ni se părea altfel decât de obicei, câinii din oraş urlau la auzul lor, lumea în general era agitată. Popa a fost pus de primărie să ne mintă : Nu vă uitaţi că-s atâtea vagoane în gară, îs pentru cereale..."(Vasile Rotaru- fragment Op. citată) .

          Intre cele mai bogate familii din Giulvăz erau cele ale Mezinilor. Descinderea securităţii şi a armatei în gospodăriile lor a fost pe neaşteptate.Proprietarii au luat ceva la repezeală :un cal, o vacă, nişte saci de grâu şi de porumb, câteva găini, ceva mâncare şi câteva haine...Securitatea n-a uitat-o nici pe mama clanului mezin, de 81 de ani, Măria Mezin. Au întârziat în gară câteva zile. Prin bunîvoinţa soldatului care-i păzea, Mita Mezin starostele gospodăriei a dat o fugă până acasă... "Si-a aruncat privirea peste acareturile pustii, a ascultat mugetul animalelor înnebunite de foame,  lătratul câinelui rămas în lanţ, cotcodăcitul păsărilor închise în coteţe... " (Mita Mezin- fragment Op. citată )

      Cum vom evoca astăzi  sfâşierea sufletească a acestui om  care a albit ca neaua în cîteva zile ?

       În comuna Ceacova, satul Obad jud. Timiş perioada deportării a fost între iunie 1951-februarie 1956. Au fost deportaţi în raionul Feteşti, regiunea Iolomiţa comuna Valea Viilor un număr de 27 de persoane, aparţinând la unsprezece familii dintre care şapte de români şi patru de germani. Deportarea în masă a şvabilor din Ovad în U.R.S.S. i-a scandalizat şi amărât pe toţi vecinii din Obad. Nu  după mult timp le-a venit şi lor rândul...

   " în Duminica Rusaliilor erau o atmosferă încărcată. Spre seară toboşarul satului a dat de ştire la tot omul că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Nimeni nu bănuia că vor fi deportaţi cu toţii. "( Vasile Rotaru- fragment Op.citată)

Învitaţia- somaţie a venit de la un ofiţer de miliţie .

   " Din ordinul Partidului şi Guvernului sunteţi obligaţi să părăsiţi domiciliul, orice împotrivire va fi pedepsită conform rigorilor legii."

      Impachetarea s-a petrecut într-o derută totală. Bărăganul i-a primit cu braţele deschise... Majoritatea românilor deportaţi nu s-au grăbit să-şi sape bordeiul. Sperau   în întoarcerea acasă. Nemţii care aveau experienţa deportărilor în U.R.S.S. căutau să-i facă să înţeleagă că vor sta acolo mult  şi bine... Românii rezistau îndemnurilor germane, argumentând că au fost aliaţi şi că, după ce s-a încheiat pacea, americanii „care au zis că vor face şi vor drege „... nu-i vor lăsa pe comunişti să-şi facă de cap.

   " în noaptea de după Rusalii se aud bătăi cu patul armei în uşă. Am fugit cu soţia în fundul grădinii numai în cămaşă de noapte, am stat ascunşi între tulpinele de mac, miliţianul a  trecut pe lângă noi, fără să ne vadă, spre ziuă ne-am strecurat pe lângă duzi şi am pătruns în casă. Soldaţii au forţat geamul cu baioneta şi au deschis uşa. Un securist ne-a ordonat să ne facem bagajul. Ne-am luat calul şi căruţa. În gară am vazut un om împuşcat în fălci, era Gheorghe Vitruc, tatăl a patru fete. Aşa împuşcat l-au suit în vagonul de marfă ; "(Vasile Rotaru-fragment Op. cit.)

       In acele câteva clipe ale deportării s-a ales praful şi pulberea de agoniseala zecilor de mii de familii, a trei-patru generaţii. Miliţienii şi securiştii zvoneau că vor venii în Bărăgan colonişti coreeni. Gospodarii erau consideraţi " duşmani ai poporului" şi aveau drept să ia cu ei doar o bocceluţă cu haine. Faptul că un localnic a fost cuprins de milă pentru copilul avocatului Nicolescu din Turnu Severin, rugând autorităţile să-l crească el alături de ceilalţi cinci copii ai lui , a fost ameninţat şi alungat iar pe avocat l-au interogat în patru ani şi şase luni  de patruzeci şi trei de ori.

     Singura vină a deportaţilor a fost că au muncit şi au trudit toată viaţa pentru mai binele copiilor lor.

     Minciuna comuniştilor a continuat de la coloniştii coreeni la agenţii Titoişti. Din cauza mizeriei şi a condiţiilor inumane a izbucnit o epidemie de tifos exantematic. Toţi tremurau ca plopul, de febră.Curgeau apele pe deportaţi ca pâraiele învolburate. Tifosul este o boală criminală, care  îţi roade intestinele... Nu poţi mânca nimic, doar câteva linguri de ceai...

Câţiva au riscat şi au mâncat  câte un biscuite... Au murit imediat... S-a aflat de epidemie şi a venit o comisie sanitară de la Galaţi. Surorile erau de părere să nu se intervină, să nu-i trateze, să-i lase să moară.De ce ?

        Ciuma roşie a deportat toată categoriile de vârstă: de la pruncii de sân până la bunicii nonagenari, de la fetiţele zglobii până la bunicele cu vârsta de aur, de la  bărbaţii de cremene până la cei suferinzi şi mutilaţi.Trăiau în bordeie, în arşiţă, în geruri, în ploi năprasnice şi în zăpezi uriaşe, cu copilăria frântă, cu tinereţea amputată şi cu bătrâneţea în cârjă.

    " A fost adusă şi familia Tincu, el , Nicolae nevăzător şi ea, Maria, anchilozată. Au rămas aşa sub cerul liber,ea a murit cu bruma pe ea, încârcită pe o canapea în câmp..."(Vasile Rotaru-fragmente din Op. cit )

         După expirarea deportării bucovinenii şi basarabenii nu au avut voie să se întoarcă în localităţile lor. Ei au rămas până în 1960 în Bărăgan.

       " Biserica o ţineam prin case, de la unul la altul... Toţi eram cantori, toată lumea cânta şi se ruga din suflet, doar ne scapă Dumnezeu din necazuri." ( Gheorghe Fiat- fragment Op. cit )  

UN POSIBIL BILANŢ

 După decembrie 1989 sunt numeroase scrierile memorialistice despre realităţile închisorilor şi lagărelor comuniste, multe dintre ele fiind scrise chiar de cei care au fost participanţi direcţi la evenimentele relatate .

       Dintre lucrările ce au abordat  ştiinţific problematica victimelor Genocidului comunist o atenţie deosebită consider că trebuie acordat memorabilului studiu " Holocaustul rosu >al lui Florin Matrescu, studiu ce tratează pe baza unei imense documentări date concrete privind numărul victimelor  din rândul cetăţenilor români începând cu  anii 1944 şi până în prezent.

        Cifrele globale oferite de diverşi cercetători ai holocausului roşu din România nu sunt întotdeauna convergente. O estimare care coloborează datele mai multor cercetători conduc la suma de peste 2 mil.de deţinuţi ce au trecut prin închisori , penitenciare sau lagărele de deportare sau muncă forţată.

          Bilanţul are ca început momentul de la 23 august 1944 când în urma eliminării conducerii prin arestarea Generalului Antonescu fără a se încheia un armistiţiu cu URSS

180 000 de soldaţi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri şi deportaţi în lagărele Gulagului sovietic, de unde practic au revenit în ţară după mulţi ani doar  câteva mii, restul fiind declaraţi „dispăruţi „ . Una dintre dovezile care atestă modul cum au înţeles aliaţii sovietici să recunoască " eroica " acţiune a regelui Mihai de la 23 august 1944 este descoperirea osuarului românesc din mlaştina râului Bălţi estimat la 50 000 de schelete ale soldaţilor si ofiţerilor români iniţial internaţi într-un lagăr organizat ad-hoc aici . Cei care nu au fost răpuşi de foame, frig şi umezeală au fost împuşcaţi în ceafă. Dintre puţinii supravieţuitori sunt cei care au povestit cumplitul deznodământ de la Bălţi şi după decembrie 1989 au indicat locul unde osemintele soldaţilor români îşi dorm somnul cel de veci.

         După rapida bolşevizare a ţării , conform unui studiu comandat de Ceauşescu securităţii a cărei istorie se pare că era curios să o cunoască, în perioada 1948-1952 , în lagărele de concentrare şi în închisorile din România au pierit peste 80 000 de oameni.

          Execuţiile au început prin uciderea aşa-zişilor „criminali de război „- cumplită recunoştinţă aducea astfel regimul monarhic, încă la putere,  celor ce luptaseră pentru cauza justă a reîntregirii neamului – au continuat cu unele crime aparent izolate şi cu înăbuşirea în sânge a primei demonstraţii anticomuniste din ţările ocupate de sovietici, desfăşurate de ziua regelui Mihai, la 8 noiembrie 1946, în Piaţa Palatului Regal din Bucureşti, după care au urmat nenumărate arestări .

         Simultan a început şi acţiunea de arestare şi adesea de ucidere , prin executare sau în urma condiţiilor îngrozitoare de detenţie, a membrilor partidelor politice democratice, iar din 1948, după instalarea oficială a comuniştilor la putere , descinderile nocturne soldate cu arestarea,  fără temei , a mii şi mii de oameni, mulţi dintre ei executând anii mulţi de temniţă fără a fi măcar judecaţi vreodată sau să li se spună de ce fuseseră arestaţi.

         Un cumplit tribut de sânge l-a plătit ţărănimea , colectivizarea forţată a peste 12 mil. de ţărani liberi şi proprietari de pământ atingând înaltul procent de 90 % în 1962 , datorită metodelor folosite de " clasa politică conducătoare " teroarea deportărilor şi acolo unde nu dădea rezultatele scontate mitralierea unor sate întregi, nimicite apoi cu tunurile şi prin atacuri de aviaţie.

      Estimările de dată recentă afirmă faptul că au fost afectate de "măsurile de convingere" circa 2 mil. de ţarani din rândul cărora circa 200 000 au murit în detenţie sau în lagărele de muncă forţată.

       O altă categorie de deţinuţi şi deportaţi a fost formată din clerul ortodox , catolic şi protestant, dar mai ales din preoţii şi credincioşii mireni,   doar în recenta lucrare " Martiri

Pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist " fiind prezentate primele 240 de biografii , dintr-o cifră estimată de 4000 de slujitori ai bisericii sau drept credincioşi, sacrificaţi de comunişti  pentru convingerile lor religioase. Cu siguranţă odată cu aprofundarea cercetărilor cifra va fi cu mult mai mare, ştiind fiind faptul că  doar credinţa în Dumnezeu a fost cea care a dat putere acestui neam greu încercat să reziste prigoanei comuniste şi să învingă în final " ciuma roşie " .

     Rezistenţa armată în munţii României împotriva regimului comunist este unică în istoria ţărilor cotropite de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial în Europa, fiind una dintre cele mai crâncene şi mai lungi rezistenţe în spatele cortinei de fier împotriva comunismului.Legendarul Ioan Gavrilă – Ogăranu ,comandant al grupului de partizani de pe versantul nordic al Făgăraşului,  supravieţuitor până de curând al "epocii de aur " comuniste, afirma : „ niciodată nu ne-am bazat acţiunile pe venirea americanilor...Acţiunea a pornit din dragoste de ţară, din credinţa că adevărul nu poate fi înfrânt până la urmă... Vedeam necesitatea luptei ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre ... „

     Membrii acestor grupuri de rezistenţă şi-au pierdut , în marea majoritate a cazurilor viaţa, fie în luptă , fie după capturarea lor graţie actelor de trădare ale agenţilor înfiltraţi între ei . Colaboratorii lor din satele de la poalele munţilor atunci când nu au fost executaţi, au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.

      Gulagul românesc – reprezentat de închisorile centrale de la Gherla, Aiud, Sighet, Mislea, Ocnele Mari, Jilava, Văcăreşti, Piteşti, etc. la care s-au adăugat penitenciarele pentru pedepse sub zece ani ( Oradea, Caransebeş , etc) , lagărele de muncă forţată create începând din 1948 pe „ şantierele comunismului „ sau în minele de uraniu , cupru şi aur de la Cavnic, Baia –Sprie, şi mai ales, Canalul Dunăre-Marea Neagră, cunoscut sub numele de „Canalul morţii „ precum şi zecile de localităţi ale deportaţilor au fost  altarele pe care au fost jertifiţi prin brutalizare repetată, malnutriţie, lipsă de asistenţă medicală, sau pur şi simplu prin împuşcare sute de mii de intelectuali, ţărani şi muncitori.

   " Ne-a uitat bunul Dumnezeu, pe noi, cei încleştaţi în lupta de a scoate adevărul la iveală şi de a face dreptate, El care este nu numai răbdător dar şi tare drept ?

        Noi toţi cei care gândim astfel, avem convingerea că vom învinge opoziţia celor care au înfăptuit monstruosul experiment şi că, în final, cei însetaţi de adevăr şi dreptate din întreaga lume vor duce la capăt această îndatorire morală de prim rang, condamnarea de către un tribunal internaţional a crimelor comise în sec .XX de către comunismul mondial ...

         Va fi însă şi actul prin care noi toţi cei ce am trăit în acest secol pe planeta Terra de o parte şi de alta a cortinei de fier ne vom împăca nu numai cu Creatorul , ci şi cu noi înşine, vom putea fi absolviţi de păcatul tăcerii, indiferenţei, egoismului, uitarii de Dumnezeu şi a minunatului edificiu al valorilor umaniste ridicat de-a lungul a mii de ani de lucrarea tuturor neamurilor .. " ( Holocaustul Roşu-Florin Matrescu).

Prof. drd. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU